Am citit jurnalul scriitoarei neozeelandeze Katherine Mansfield într-o seară în care simțeam nevoia de redefinire, de regăsire a acelui eu pe care, fără să pot spune de ce, l-am dosit prin sertarele uitării. Astfel că m-am trezit privind o carte pe care nu am avut curaj să o deschid preț de câteva minute. Poate că de vină a fost titlul cărții sau poate faptul că nu știam absolut nimic despre această autoare. Apoi, după ce am deschis cartea, am simțit numaidecât acel inconfundabil iz al istoriei ce cască în suflet un amestec de zbatere corozivă și regăsire de sine.
Moartea care mă apasă este o carte despre melancolia sinusoidală în care predomină o penetrantă alambicare a sentimentelor. Totul se desfășoară în universul unui suflet solitar prins într-un hulpav chenar peste care se pogoară ample influențe cehoviene.
La fiecare pagină pătată cu sudoarea unei apoteotice suferințe autoarea ne dezvăluie migala unui scris care afectează cursivitatea textului, creând adeseori fragmente de existență ce par a nu putea să creeze o solidă punte de legătură între a fi și a nu fi, între ieri și mâine. Katherine Mansfield învelește tot ceea ce se petrece într-o aureolă ușor șifonată de continua grijă a supraviețuirii amestecată cu sentimentul irosirii, al pulverizării într-un storcător de vigoare.
Un labirint care se varsă în alt labirint, cam acesta este rezumatul diaristicii neozeelandezei Katherine Mansfield, apărut la Institutul European, un suflet prins într-un păienjeniș al simțirilor nietzchiene trăite în ritmul unei femei care în fiecare zi alunecă și totuși găsește puterea de a se ridica, poate că nu la fel de puternică dar cel puțin ceva mai vigilentă cu ușa pe care o va deschide mâine.
O carte ușor de citit, cu șoapte îngemănate de penița unei continue lupte între eul de ieri cu cel de mâine în ceea ce se poate numi viață trăită și simțită în dansul petalelor ce cad ușor din calendar.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Katherine Mansfield:
