Nu te găsesc pe nicăieri este o declarație de dragoste, plină de regrete și de vină, dar care deschide drumul către vindecare. Pentru că durerea nu e iubire. Laura reînvață să se iubească pentru a putea merge mai departe. Și reușește să le facă pe amândouă, dar nu înainte să-și vindece rănile și să conștientizeze că nu e vinovată de nimic. Învață că nu e greșit să zâmbești, să te bucuri și să speri după ce icoana vieții tale a dispărut în Rai. Că ești doar un om și viața merge înainte, iar amintirile și dragostea nu te părăsesc niciodată.
Cartea este dedicată legăturii mamă-fiică și, scriind despre propria mamă, Laura, pierdută între zâmbete și lacrimi, se vindecă. Confesiunea sinceră și dureroasă pe care o face, o ajută să depășească depresia și durerea. Citind această carte este imposibil să nu ajungi să-ți evaluezi propriile relații familiale, cu bucurii și greseli, cu regrete și clipe neprețuite. Și mie mi-a reconfirmat ceea ce deja știam, că sunt o norocoasă, că am o supermamă și că oricând e loc de mai multă iubire. Dar mi-a reamintit și că nu întotdeauna a fost așa. Suișurile și coborâșurile au fost multe, și după cartea asta mă rog să mai fie încă pe atât de trăit și simțit. Mă îngrozește numai gândul că:
Mama s-a terminat prea repede.
Laura Ionescu ne-a aranjat o întâlnire cu propriile noastre mame deoarece la asta se rezumă toată esența cărții, la redescoperirea acestei legături emoționante, sensibilă și trainică în egală măsură, dintre mamă și fiică. E o carte numai bună de citit în preajma sărbătorilor pentru a ne aminti că familia e totul și fără ea suntem pierduți în bătaia vântului. E o carte care te face să realizezi că mulți dintre noi, în comparație cu Laura, încă mai au șansa să poată să-și arate dragostea, încă au timp să-și îmbrățișeze mama și să-i spună că o iubesc. Și ne reamintește că acum este momentul cel mai potrivit. Pentru că doar de ziua de azi suntem siguri și niciodată nu putem lua promisiunea unui mâine ca certă.
Cred că a durut scrierea acestei cărți, dar punându-și sufletul pe tavă, Laura s-a scuturat de durere ca de o haină prea largă și a reînvățat să aprecieze bucuriile mărunte. Doare de asemenea s-o citești și are darul de a îți răscoli amintiri pe care ai prefera să le uiți. Momentul în care zeița copilăriei tale, omul perfect pentru care nimic nu-i imposibil, se dezbracă de haina de supererou și ți se înfățișează în toată splendoarea goliciunii unui simplu om cu greșeli și defecte, un om ca oricare altul pe care trebuie să înveți să-l cunoști așa cum e și să reînveți să-l iubești este un moment pe care orice adolescent îl trăiește mai devreme sau mai târziu. Momentul în care viața te obligă să renunți la idolatrizare. E un moment greu. E ușor să pui o mama pe un piedestal în copilărie – toți copiii o fac, e la fel de ușor să o dai jos de acolo în adolescență – mulți dintre noi au făcut-o și e foarte greu să reînveți să iubești omul în locul zeiței după toate acestea. Vine o vreme când ne simțim prea mari ca să ne mai ținem părinții de mână, vine o vreme când mama brusc își pierde locul de cel mai important om din lume. Lumea se lărgește și noi ne simțim prea mari pentru a ne mai lăsa sărutați de mama. Și nu ne pasă sau n-avem timp să ne oprim să ne gândim că asta ar putea-o răni, că ar putea să o facă să simtă că și-a ratat cariera de părinte. Mama e indestructibilă. Duce tot și poate tot. Suferă, muncește, ne crește și se bucură de fiecare clipă de atenție pe care catadicsim să o oferim. Mama nu doare. Mama e bucurie. Pentru că dragostea mamei e altfel. E necondiționată, albă și ușoară ca un fulg de nea.
Nu mă așteptam să-mi placă atât de mult „Nu te găsesc pe nicăieri„, nu mă așteptam să-mi atingă sufletul în felul în care a făcut-o. Printre paginile Laurei, am rememorat multe clipe din copilărie și adolescență și mi-am pus întrebări, cu oarece teamă, chiar și despre viitoarea relație cu propria mea fiică. Laura ne-a împărtășit durerea ei, o durere greu de dus de care încearcă să se vindece, cu care este nevoită să învețe să trăiască, dar printre rânduri aduce și zâmbete și alinare pentru că nu este doar despre pierderea unei mame. Este o poveste despre iubire și despre rolul ei de a fi sprijin și medicament atunci când viața vine peste tine ca o palmă.
Este greu să scrii despre cartea Laurei, cuvintele sunt prea puține. Cel mai bine e să o citiți, se citește dintr-o suflare și merge direct la inimă. Pentru că Laura a avut toate cuvintele la ea și le-a lipit bine unul de altul cu bucăți din sufletul ei. Multumesc Libris.ro pentru carte.
Ce trebuie să conștientizăm e ca mamele sunt un dar, nu un dat. Nu sunt condiționate să ne iubească sau să-și facă griji, dar exact asta fac. Fără să-și pună întrebări și fără să se simtă obligate. Condiția de mamă e un dat, dar pe ele trebuie să le primim și privim ca pe un dar. Laura a scris o poveste ca să facă față unei înmormântări. A pus în ea toată dragostea care-i umple inima încercând să șteargă vina ce o strivește. Vina că este în viață. Laura este unul dintre vinovații fără vină și învață iar să meargă singură fără ajutor pe cărarea vieții cu pași mici, dar siguri. Are inima plină de bătături lăsate de dor, dar e de preferat să simți tot decât să nu simți nimic. Și va reuși să meargă înainte deoarece așa a fost educată și este asemenea mamei ei: o luptătoare.
Alte recenzii de la Laura Ionescu:
