Deși are tendința să devină mult prea repetitivă și lasă multe lucruri neclare, merită citită. Stilul este foarte simplu, iar acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire. De fapt autorul te avertizează că dacă îți dorești o carte cu o intrigă și o acțiune clară e mai bine să cauți altceva. Este un amalgam de gânduri ce se învârt haotic în capul unui bărbat trecut de a doua tinerețe, rămas singur într-o casă aflată în cătunul Dylgja, o comunitate mică și izolată pe malurile îndepărtate ale unui fiord. Tot ce se întâmplă în carte se întâmplă de fapt în capul naratorului în decursul a două zile. Asle este pictor, pictează imaginile care îi rămân în memorie convins că doar transpunându-le pe pânză și le va șterge din amintire. Pictează pentru a-și elibera mintea. Este văduv, pictatul nu-i mai oferă aceeași plăcere și se gândește că ar fi timpul să renunțe, dar nu prea știe să facă altceva, meditează la religie, la artă, la viață. Este un om care nu mai găsește bucuria în prea multe lucruri. Bucuria și plăcerea vieții au dispărut din viața lui odată cu moartea soției sale.
Mi-a dat senzație de experiment literar, un manifest intens împotriva punctului și paragrafului (am văzut că se transformă într-un trend treaba asta), interesant și ușor de citit, dar care din punctul meu de vedere nu-și justifică pe deplin hype-ul. Un pic overratted, dar de înțeles deoarece invită la meditație, surprinzător având în vedere că Asle, personajul principal, nu este un tip profund sau cel puțin mie nu mi-a lăsat impresia că ar fi. Are câteva obsesii în jurul cărora se învârt haotic toate gândurile și reflecțiile sale.
Cert e că dacă ai intenția să o citești trebuie să pleci la drum înarmat cu multă răbdare și să nu aștepți ca finalul să clarifice ceva. Gândurile lui Asle sunt ca o mantră ce este reluată hipnotic la nesfârșit iar punctele de interes nu sunt foarte variate: moartea unei soții, convertirea la catolicism, misterul credinței, tablourile sale. Și poate că aș fi apreciat-o altfel dacă n-aș fi atee. Problema mare este că luând-o ca ansamblu nu a reușit să-mi transmită prea multe. Am înțeles durerea unuia dintre personaje, dependența celuilalt, fascinația pentru credință și pasiunea pentru artă, dar n-am empatizat cu niciunul dintre cei doi Asle. Bețivul este un ratat care refuză să conștientizeze abisul în care se aruncă în fiecare dimineață, iar abstinentul este profund dezinteresat de orice altceva în afară de propria persoană și existența sa izolată, durerea pe care o resimte în urma pierderii soției este constantă și pulsează în ciuda încercărilor lui de a și-o scoate din cap. Trăiește din amintiri pe care practic le vizualizează într-un mod atât de intens și de viu încât câteodată se întrebă dacă el a fost acolo sau este vorba de un străin. Acceptă foarte greu orice formă de socializare. Nu prea poate fi numit un tip simpatic.
Salvarea lui Asle, alcoolicul, de către Asle, abstinentul, a fost rezultatul unei porniri inexplicabile. Și, doar mulțumită insistenței alcoolicului de a leșina, abstinentul a decis să-l interneze, dar părând că inițial nu conștientizează gravitatea situației și o face mai mult obligat și împins de la spate de publicul din cârciumă. Îți lasă impresia de un pic de inconștiență la ambele personaje. Bețivul e de înțeles că trăiește într-o lume ruptă de realitate în care vaporii alcoolului lucrează ca afrodiziac și carburant, dar celălalt e cel care mi-a ridicat semne de întrebare. Ca om care s-a confruntat cu problemele și nebunia alcoolului e absolut ilogic modul în care privește starea în care își găsește prietenul și ceea ce ar trebui făcut de urgență. Ridici un alcoolic inconștient din zăpadă în plin viscol și consideri că cel mai bun lucru pe care-l poți face e să-l duci la birt să mai bea un păhărel?
Sunt încă un pic confuză de rolul femeii Guro în poveste. Este una singură, sunt două diferite și ce ar trebui să-mi transmită? Are rolul de a-mi confirma că abstinentul Asle în tinerețe era identic cu bețivul Asle din prezent? E aceeași femeie pe care o frecventau în același timp fără a ști unul de relația celuilalt și care în același timp e sora vecinului și singurului om cu care socializează Asle abstinentul după moartea soției? Ceea ce i se întâmplă bețivului ar fi putut să trăiască și abstinentul dacă n-ar fi renunțat la alcool? Sunt confuză și din alte cauze. De exemplu n-am înțeles dacă sunt două surori cu același nume sau doar abstinentul are/avea o soră. De asemenea, episodul dintre Asle copilul și Omul Spân a fost o nebuloasă. Oare este reluată această experiență în următoarele cărți și analizată și din prisma adultului, a avut ceva urmări? Mă dezorientează ca într-o carte care redă strict gândurile unui personaj acesta să refuze să comenteze și să dezvolte pe marginea a ceea ce trăiește și i s-a întâmplat mai ales când este vorba de un eveniment traumatizant. Refuză să vorbească despre pierderea soției, este prea dureros, refuză să vorbească despre picturile sale, i se pare inutil dacă sunt finalizate, n-are nicio intenție să explice episodul cu Omul Spân de la final. Îl redă obiectiv din punctul de vedere al unui copil.
Aceste dubluri au oare menirea de a ne înfățișa cele două fețe ale unei monede? Îmi înfățișează două versiuni în funcție de alegeri și stil de viață? Îmi arată cât de mult se pot deosebi doi oameni, aparent identici (ca nume, înfățișare și vârstă) în funcție de alegerile și deciziile pe care le fac în viață? E foarte debusolant modul în care un Asle vorbește despre celălalt Asle ca și cum ar locui în capul lui. Asle este preocupat de probleme existențiale: pierderea, dragostea, singurătatea, credința, moartea, arta, dar analiza lui nu a fost suficient de profundă pentru a mă convinge, de fapt este oarecum frustrant deoarece sunt momente în care ești fascinat și momente în care confuzia este atât de mare încât totul se suprapune devenindu-ți imposibil să înțelegi intenția autorului. M-a lăsat cu impresia de incomplet și rugăciunile lui în limbi diferite cu senzație de disconfort și de prea intim pentru a fi analizat.
Doi artiști sau același om în ipostaze diferite ale vieții? O singură soră sau două cu același nume? Guro este una și aceeași cu sora vecinului sau sunt două femei diferite? Oare toate aceste dubluri au rolul de a crea versiuni diferite ale personajelor diferențiate de mentalitate, decizii și stil de viață?
Înțeleg că îmi expune într-un mod inedit ideea de inutilitate, de înfrângere, de durere, dar nu e genul meu de scriere. Poate dacă toate aceste gânduri repetate la nesfârșit ar fi fost condimentate cu ceva umor sau ironie le-aș fi gustat altfel, dar în forma în care le-am citit sunt mult prea depresive și descurajante, prea fade și lipsite de profunzime pentru a le putea aprecia obiectiv.
Alte recenzii de la Jon Fosse:
