“O moarte care nu dovedește nimic” este un roman de ficțiune cu note autobiografice scris de autorul român Anton Holban. Această carte a fost publicată inițial în anul 1931. Pe lângă volumul acesta, scriitorul mai este cunoscut pentru opere precum “Ioana”, “Jocurile Daniei” și o multitudine de piese de teatru, schițe și nuvele. Se observă o repetiție în romanele lui. Majoritatea titlurilor scrierilor sale includ nume de femei. Și poveștile se axează bineînțeles pe descrierea lor în paralel cu alte personaje.
Odată cu cartea “O moarte care nu dovedește nimic”, scriitorul născut la Huși inovează lumea literaturii
El reușește să creeze o tehnică prin care autorul este personaj iar personajul este confundat ușor cu autorul. Așadar care este care? Această tehnică ar fi numită roman în roman. De altfel, Anton Holban se axează foarte mult pe analiza stărilor interioare. Tot ceea ce este descris în carte se bazează pe psihologia personajelor. Mai ales pe trăirile interioare ale personajului principal, Sandu.
În cartea sa “Ioana”, pe care am citit-o de asemenea, autorul redă o bucată din propria viață punând-o în scenă prin intermediul personajelor sale. Însă și în romanul de față povestea protagonistului redă părți importante din experiența proprie. Cel puțin așa ne lasă să credem. În plus, ceea ce ne ajută să credem că romanul este mai mult autobiografic sunt și descrierile locurilor în care a copilărit, trait, studiat și lucrat Anton Holban.
Cei care cunosc câte ceva despre viața și parcursul în literatură al scriitorului sau cei care sunt iubitori de biografii îmi vor da dreptate în acest sens. Romanul “O moarte care nu dovedește nimic” este format mai mult din capitole care descriu fie relația protagonistului cu Irina, obsesia sa, fie cu alte personaje importante din viața sa.
Aceasta carte mi s-a părut că seamănă foarte mult ca stil și poveste cu o altă scriere cunoscută de-a sa – “Ioana”
La fel ca acolo, autorul povestește despre stările sale de spirit, despre amintirile și reflecțiile sale în legătură cu iubita sa. Dacă acolo era vorba de Ioana, aici e vorba de Irina. Cu toate că volumul acesta este influențat mult de stilul proustian, pe mine nu a reușit să mă atragă.
Nu l-am înțeles așa cum merită a fi înțeles probabil. Nu sunt atrasă de metoda evocativă folosită în literatură. Mai ales dacă aceasta se întinde pe majoritatea filelor unei cărți. În plus, am ajuns să judec destul de mult pe ambii protagoniști.
Pe el pentru că interpretează fiecare cuvânt, fiecare gest și nu se bucură pur și simplu de moment, mereu dorind mai mult de la celălalt, și în același timp plictisindu-se și comportându-se cu răceală și indiferență. Pe ea pentru că este obsedată de el, îl ascultă cu sfințenie și îl urmează ca un cățeluș peste tot chiar dacă vede clar că nu este la fel de dorită. Temele romanului sunt dragostea și moartea. Autorul face o paralelă între acestea două și își judecă personajele chiar prin intermediul lor.