Când am început să citesc cartea am fost dusă cu gândul la “Trust Me I’m a Junior Doctor” de Max Pemberton. Însă, dat fiind titlul cărții am intuit deznodământul și deci am înțeles deosebirea între cele două romane de tip jurnal.
Este un roman manifest, conține și o scrisoare deschisă adresată Secretarului de Stat pentru Sănătate (Ministru al Sănătății la noi). Autorul îmbină într-un mod frumos umorul și dramatismul. Multe pasaje ar putea șoca un cititor care nu are interferențe directe cu mediul medical.
Cred că scopul de bază al autorului a fost să evidențieze că și medicii sunt oameni, au frici, temeri și deși nu o arată mereu, retrăiesc pentru pacienții lor. Căci, atunci când îmbracă halatul alb, nu-și pierd din umanitate și empatie. Pacienții uită de-obicei că și medicii sunt oameni, iată de ce se plâng mereu când aceștia fac vreo greșeală.
Pe de altă parte, este evidențiată viața medicilor care luptă în prima linie, cu ore peste program, cu shifturi în care nu au timp nici să bea un păhar cu apă, cu cazuri la limita existenței în fiecare oră. Nu uităm aici nici sacrificiile din viața personală pe care le fac medicii de la urgențe. Un job dificil dat fiind orele de lucru, energia și emoțiile depuse.
Adam Kay prezintă jurnale sale din cei câțiva ani în care a activat în cadrul NHS în calitate de medic în ginecologie și obstetrică, în departamentul de urgențe. El ni se descoperă într-un mod sincer.
Aflăm aici chiar și felul în care a învățat să păstreze un aer de o absolută încredere în sine, chiar și atunci când în interiorul său era disperat și nu avea idee cum ar fi mai bine să acționeze.
Autorul compară viața de medic prin expresia “înoată sau te îneci”. Peste medic vin o mulțime de pacienți. El trebuie să aleagă, fie înoată și se salvează pe el și pe pacienți, fie se îneacă și-i trage la fund și pe pacienții lui.
Salariul medicilor este și el un alt aspect dezbătut. Remunerarea medicilor este cu siguranță cu mult sub nivelul responsabilității lor. Ei sunt cei pentru care luarea deciziilor pe viață și pe moarte este la ordinea zilei. Ei învață șase ani, profesează alți 3 ani făcând rezidentura, ca să ajungă un doctor junior care ia acasă un salariu mai mic decât un șofer de tren.
Și dacă au parte doar de greutăți și provocări în fiecare zi, de unde își încarcă bateriile? Primesc satisfacția că au făcut un lucru important, că au salvat o viață (sau două dacă ne referim la obstetricieni). Mai e și recunoștința pacienților și cuvintele lor de mulțumire care contează de multe ori mai mult decât oricare salariu din lume.
Romanul este scris la șase ani după ce a părăsit medicina, deci autorul a ieșit din rândul medicilor.
…a doctor must be psychologically fit for the job – able to make decisions under a terrifying amount of pressure, able to break bad news to anguished relatives, able to deal with death on a daily basis. They must have something that cannot be memorise and graded: a great doctor must have a huge heart and a distended aorta through which pumps a vast lake of compression and human kindness.
Pe final vă las un studiu care dă de gândit:
A 2015 study by the Medical Protection Society showed that 85 per cent of doctors have experienced mental health issues, and 13 per cent admitted to suicidal feelings. A 2009 paper in the British Journal of Psychiatry showed that young female doctors in the UK are two and a half times more likely than other women to kill themselves.
Alte recenzii de la Adam Kay:
