Orașul tatuat a fost distins cu PREMIUL I în cadrul Concursului de manuscrise „ÎMPLINEȘTE UN VIS” – sectiunea POEZIE, organizat de Editura Universitară în 2021.
Poezia a fost căutată în pandemie și cine a găsit-o a depășit mai ușor pandemia. Statistica spune că în 2020 în primele luni de pandemie site-urile dedicate acesteia au înregistrat o creștere notabilă a vizualizărilor. Nu știu dacă pentru că am fost mai triști, mai singuri, mi-ar plăcea să cred că poate pentru că am avut mai mult timp liber pentru inima noastră. Izolarea poate ne-a obligat să căutam o formă sensibilă care să ne susțină anxietatea și tristețea și s-o facă de îndurat și de depășit. Ca să ne împăcăm, ca să ne curățam de răutate și negativism, ca să reînvățăm să visăm, ca să ne încurajăm speranța și să scăpăm din vârtejul tulbure al unei noi lumi. Dar mai ales ca să ne reconectam cu noi înșine în această perioadă solitară.
Ionuț Calotă ne propune o cărticică ce cuprinde peste 100 de poezioare, care să ne stimuleze libertatea de exprimare și creativitatea. Ne provoacă să ne jucăm de-a visatul cu ochi deschiși și dă el tonul nebuniei în a spune pe șleau ce simțim și la ce stări fluctuante și deviante ne supune această perioadă guvernată de nesiguranță. Nu are pretenția de a fi plăcut, acceptă chiar și să nu fie total înțeles, dar speră că ne va ajuta să vedem viața printr-un spectru de culori mai optimiste și mai animate. Chiar el recunoaște că a scris acest volum în pandemie și în izolare. A simțit lipsa socializării tête-à-tête și dezechilibrul perioadei și astfel a încercat să scoată deprimarea afară din propria minte cu ajutorul poeziei.
Vede poezia ca pe o punte solidă și creativă de interconectare cu cei de care îi e dor, vrea să uite gălăgia vulgară a lumii, fricile, amenințările și incertitudinile și vrea să le spele cu versuri deschise, pline de idei fistichii și gânduri năstrușnice.
Înșirând versuri inegale și fără măsură, Calotă analizează efectele pandemiei asupra psihicului, simte că lumea s-a răsturnat cu susul în jos și el atârnă gol de un colț al ei. Schimbarea lumii e evidentă, sufletele sunt goale și dezorientate, bătrâne și ninse și cerul e prea departe ca să-l mai atingi cu mâna. Suntem blocați într-un cerc vicios în care nu știm dacă mai suntem vii, ne mișcăm robotizat și ne întoarcem de unde am plecat. Trăim virtual, like-uim, tag-uim, ne onorăm #hastagurile, ne publicăm postările, ne vizităm paginile, ne urmărim recomandările, ne umplem zilele cu nimicuri și ne transformăm în mașini ce copiază umanitatea. Pământul pare că s-a oprit odată cu gândurile noastre, chiar și notificările se răresc și noi nu mai avem unde să fugim, nu mai găsim locuri în care să ne ascundem; totul este abstract, prietenii imaginari, senzațiile exclusiv internautice, vorbele tipărite și gândurile de plumb.
Îmi țin dorul ascuns
într-un cufăr greu
și acum parcă aș fi tu
parcă n-aș mai fi eu.
Marșând printre viruși, conspirații, anxietăți, revoltă, izolare, pandemie și depresie, Calotă ne oferă o scurtă incursiune prin gândurile și neliniștea lui personală pe care nu le poate învinge decât visând la un oraș detatuat și imaculat în care oamenii să înflorească din nou. Un oraș din care să curățăm pânza de păianjen virtuală și s-o redesenam real ținându-ne de mâini în parcuri și pe bulevarde.
E adevărat că poezia se citește ușor și se povestește greu. Ce ai mai putea spune după o strofă care-ți face sufletul să vibreze. E mai bine să taci și să-ți savurezi starea de mulțumire sufletească decât să trăncăni vrute și nevrute și să strici toată magia momentului.
Poezia este în noi, este acolo unde n-a mai rămas nimic, la capătul lumii și la începutul vieții. N-o țineți în frig, chemați-o înapoi acasă în inimile voastre, citiți-o și permiteți-vă să visați.
Alte recenzii de la Ionuț Calotă:
