O carte necesară, fiindcă: Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.
Pâinea cu ceva.
Ăsta să fi fost laitmotivul oamenilor simpli care au prins acea perioadă, atât de controversată, din filele de istorie ale încercatului popor român? După cum ne spune Liliana Nechita, în scurtul și la obiect roman autobiografic Pâine cu Ceva, laitmotivele perioadei în cauză au mai fost: interzis la aia, la cealaltă, cozile umilitoare la pâine și alimente de bază, curent și apă cu porția, când binevoia tovarășu Ceaușescu, sistemul PCR (care nu s-a lăsat dus nici in zilele noastre), frig, oprimarea libertății de exprimare, etc.
Eu am fost norocoasă și nu am prins anii grei ai comunismului, ce știu, din poveștile alor mei, de aceea m-am trezit cu un chef de a vedea prin filtrul altor oameni, câte puțin, din istoria noastră.
Ceea ce mi s-a părut mereu paradoxal, a fost marea masă de oameni, trecuți bine de prima tinerețe, care mi-au expus cum regretă ei acel regim, și cum pe vremea aia era mai bine, că toată lumea avea serviciu și casă și erau toți egali.
Or, dacă citești puțin cartea asta, sau iei la puricat alte mărturii despre acea perioadă, nu am idee cum ar putea cineva să zică că era mai bine atunci? Doar mă întreb, din simpla postură a unui om pasionat de cunoaștere. Că, și așa-zisa egalitate, era doar de fațadă cum, de altfel, asta cu inegalitatea e de când lumea și pământul, din păcate.
E evident că fiecare vom percepe diferit o perioadă pe care o traversăm, în funcție de crezurile fiecăruia, dar aceste opinii atât de divergente, îmi cau dau cu virgulă.
Cum poți să fii fericit când aveai alimente cu rația, nu aveai apă caldă, curent, toată ziua în adularea sistemului? Sunt foarte recunoscătoare că nu am prins acele timpuri și, oricât de imperfectă e societatea în care coabităm astăzi, predecesorii noștri au dus-o mai rău.
Sfâșietoare partea în care spune cum persoanele cu handicap fizic sau mintal erau o piedică în calea evoluției, și trebuiau să fie internați și supuși unor tratamente oribile.
Ceea ce mi se pare iar, trist, era felul în care a fost pusă la încercare credința românilor în perioada comunistă. Oamenii erau conduși spre a-și renega crezurile cele mai profunde și spre alinirea spre idolatria lui Marx și Lenin, noii sfinți, din cadrul mișcării comuniste.
Dar, în mijlocul cenzurii și restricțiilor din copilăria autoarei, se icneau timid, licăr ai speranței și transformării, care spărgeau puțin câte puțin, urâtul din viața aceea, trăită din perspectiva unui copil-decrețel.
Bunica -icoana copilăriei- care îl regreta pe regele Mihai, și care aprindea flacăra credinței, poate fără să știe, și trezea primele curiozități spre un Dumnezeu pe care nepoata încă nu-L cunoștea, dar pe care va învăța să-L iubească tot mai mult, în anii ce vor veni.
Deși unele chestii sunt descrise, poate cu evident subiectivism, autoarea punctează că nu a știut că a trăit sub dictatură, până când dictatura nu a căzut și a auzit prima dată la tv, după revoluție, că ei au fost sub conducerea unui dictator. Și că ei credeau că e bine cum e.
Probabil, așa e, te obișnuiești cu lipsurile și răul de crezi că e ceva normal, că loc de mai bine nu este. Ca o paranteză, probabil de aici și părerile divergente, ale celor care vorbesc astăzi, de acea perioadă.
Ceea ce e clar e că, acele experiențe au amprentat într-o proporție destul de mare, deciziile luate ulterior de autoare, evadările și fugile ei.
O autoare care m-a intrigat, care nu îmbracă nicicum adevărul ei, pur și simplu, a expus cum a perceput dânsa, anii trăiți sub comunism.
Alte recenzii de la Liliana Nechita:
