Toni se hotărăște sa moară. Cam la această propoziție s-ar putea rezuma pe foarte scurt toată acțiunea romanului.
Nu este bolnav, nu suferă de o boală incurabilă care să îl oblige să ia în considerare această variantă. Din contră, aflat în al cincilea deceniu de existență, este cât se poate de sănătos mai ales dacă se raportează la starea celui mai bun prieten al său (și singurul de altfel) un supraviețuitor al unui atac terorist în urma căruia i-a fost amputat un picior.
Toni și-a programat sinuciderea peste 365 de zile și până la expirarea termenului, va ține un jurnal în care va consemna zilnic evenimentele, gândurile și emoțiile pe care le trăiește. Consemnările sale sunt crude, lipsite de compasiune și foarte subiective. Judecățile de valoare pe care le emite nu iartă niciun aspect și sunt lipsite de orice urmă de milă. Viața i se pare un pariu pierdut oricum ți-ai juca șansele. Nimic nu depinde de tine și oricât de tare te-ai strădui sau zbate la final ajungi singur, trist, depășit, dezamăgit, trădat. Satisfacțiile sunt inexistente, aprecierile și recunoștința întârzie să apară, iar oamenii oricât de tare i-ai iubi sau ajuta continuă să te ia prin surprindere cu atitudini și fapte meschine și puerile. Marile regrete ale vieții sale sunt legate de oamenii apropiați cu care n-a reușit să construiască relații apropiate: un frate pe care l-a invidiat și abuzat în copilărie și pe care acum îl disprețuiește (sentiment reciproc de altfel), un fiu cu ceva deficiențe mentale pentru care n-are nicio considerație și care nu-i dă niciun motiv de mândrie părintească, o fostă soție malefică și fascinantă în egală măsură. Eșecul din viața personală este accentuat și de cel din viața profesională. Așteptările pe care le-a avut la începutul carierei de profesor s-au dovedit imposibile, iar predatul și educația copiilor o covoarda îngreunată de birocrație și fără satisfacții. Gândurile pe care le scrie în jurnal sunt cinice și pline de sinceritate. Nu este cel mai tolerant om, urăște eticheta, regulile impuse, discuțiile de complezență. Părerile sale despre oameni sunt critice și părtinitoare, dar nici despre propria persoana n-are o părere prea bună, nesfiindu-se să se expună prin amintirea unor episoade penibile și jenante din existența sa.
Singura ființă care îi încălzește inima este animalul său de companie, un cățel pentru care își face griji și căruia încearcă să-i găsească un cămin sigur după dispariția sa.
Este o carte care vorbește despre micile bucurii și multele necazuri și probleme ale fiecărei zile din viața unui om, este despre imprevizibilitate și destin, este despre prietenie, iubire și loialitate. Este o carte plină de amărăciune și sceptism. Dar în care speranța supraviețuiește întreținută de prietenie.
Alte recenzii de la Fernando Aramburu:
