Timpul nu stă în loc pentru nimeni, oricât încearcă mintea noastră să ne menţină ancoraţi într-un anumit moment al vieţii noastre. Chiar şi cele mai adânci răni se vindecă şi, ca amintire a experienţei, rămâne doar o cicatrice fină.
Pierdut în Purgatoriu îl asemuiam în mintea mea drept o poveste cu şi despre Sherlock Holmes şi Dr. Watson. Are acelaşi iz de investigaţie şi atitudine de băgăcios cu flerul la purtător. M-am trezit însă într-o lume unde ne luptăm atât cu demonii umani ai lumii cât şi cu demonii propriei minţi. Facem faţă cu brio în lumea exterioară, dar ne pierdem nonşalant în lumea interioară.
Cum puteai afirma că eşti fericit dacă nu ştiai, în primul rând, ce este fericire?
Artio Byrne este ca un titirez cu efect de tornadă. Laşi uşa descuiată şi ea se autoinvită, luând chiar loc pe canapea şi acaparându-ţi televizorul. Psihiatru de meserie, Ea, vrea şi poate să vindece minţi, doar dacă i se permite. În acelaşi timp, te cucereşte cu şarmul şi energia ei. Mereu proaspătă precum un câmp cu flori în roua dimineţii, mereu veselă, aducând un soare propriu în urma ei. Când se aruncă în încercarea de a-l vindeca pe inspectorul poliţiei din Catford, Alexei Volk, nici prin cap nu-i trece că va fi prinsă într-o luptă atât cu nişte demoni necunoscuţi cât şi cu un caracter puternic şi totuşi frânt.
Când eşti femeie, nimic nu este simplu, şi în spatele oricărui gest se ascunde o serie întreagă de semnificaţii obscure.
Alexei Volk, face minuni la sediul poliţiei. Făptaşii nu-i scapă indiferent de ce tertipuri folosesc. El este eroul din Catford. Un erou tăcut, închis, taciturn ai zice, dacă nu ar fi strălucirea de inteligenţă din privirea albastră care îţi transmite că pur şi simplu socializarea nu-i pentru el. Cu toate că face minuni la muncă, acasă este la un pas de prăbuşire. Vocile din capul lui sunt pornite să-i taxeze fiecare greşeală făcută de-a lungul vieţii. Singura, dar prea puţin auzită, care pare a-i ţine partea este cea a bunicii sale. O voce matură, blândă, îndrumătoare în lucruri bune, dar insuficient de puternică pentru a-l smulge din noroiul în care s-a afundat.
…când aveam coşmarurile mele obişnuite, drumul prin întuneric, pe care îl străbăteam mereu, plin de felinare sparte sau, pur şi simplu, învechite, avea acum o lumină aurie şi caldă. Un felinar nou, care împrăştia o strălucire aurie şi caldă. Nu-l puteam ridica şi lua cu mine, dar mă puteam opri să mă încălzesc, înainte să pornesc iar în necunoscut, ferindu-mă de umbre şi de farurile cu lumina arzătoare care mă hăituiau.
În ajutorul firavei voci, vine Artio, cu tot cu pijamalele ei enervante cu iepuraşi. La primul semnal, îşi ia gentuţa şi se mută la Alexei. Vrea nu vrea, acesta trebuie să-i accepte ajutorul. Până şi el simte că e la un pas de a ceda depresiei. Cu toate acestea, nu crede că Artio va putea face minuni cum nici cei dinaintea ei nu au reuşit, dar este dispus să-i acorde o şansă.
Felinarele reprezentau oamenii din viaţa mea, de aceea se schimbau mereu, unele se stingeau, altele apăreau, lumina lor se diminua sau se accentua în funcţie de relaţia mea cu ei.
Cosmina Posedaru ne ţine alerţi de la prima până la ultima pagină. Suntem cu ochii pe răufăcători, o însoţim pe Artio la toate nunţile şi reuniunile de familie şi încercăm pas cu pas să facem o minimă schimbare în viaţa noastră, să aducem razele soarelui şi peste gândurile noastre negre. De multe ori vom da greş. De prea puţine ori vom reuşi. Dar Artio nu se lasă cu una cu două. Dacă a putut supravieţui o săptămână în braţele unui criminal dezaxat, atunci poate ucide şi demonii lui Volk unul câte unul. Sau cel puţin va încerca.
Şocul suferit fusese un factor major. Asta şi… obişnuinţa. A naibii să fie de viaţă! Da, aveam gusturi bune, nu glumă! Mai întâi, un posibil obsedat nemernic şi trădător, iar acum un depresiv iremediabil. O fi fost o meteahnă a muncii să fii atras de anormalitate psihică? Şi situaţia nu avea decât să se complice.
Pierdut în Purgatoriu ne arată calea de ieşirea din pâcla neagră a propriilor gânduri. Ne obligă să fim salvatori atât ai celor din jur cât şi, mai ales, a propriei persoane. Învăţăm astfel să fim nu doar eroi pentru ei ci şi eroi pentru noi. Cosmina Posedaru scrie un roman despre lupta contra depresiei asezonându-l cu iz poliţienesc şi alură de fascinaţie. Totul într-o poveste pe care o vei citi pe nerăsuflate disponibil pe site-ul Editurii Quantum Publishers şi în librăriile partenere.
Încă eram ca o oglindă spartă în mii de bucăţi şi eram conştient că va dura ceva până când cineva îşi va putea vedea reflexia umanităţii în mine. Dar lipeam încet şi sigur bucăţile înapoi, la locurile lor.
Alte recenzii de la Cosmina Posedaru:
