„Prințesa hamster” este povestea unei prințese atipice, cum aflăm și de pe ultima copertă. Nu atât pentru că prințesa în cauză este hamster și călărește un pitpalac în loc de un cal, ci pentru ca Harriet (prințesa) nu vrea să facă nimic din ce se presupune că ar trebui să facă o prințesă: să meargă drept, exersând acest mers cu o carte pe cap, să vorbească politicos, să leșine când vede sânge.
Harriet este blestemată, încă de la botez, de o ursitoare care nu fusese inivitată la petrecere. Când află că blestemele vrăjitoarelor se împlinesc întotdeauna, fără excepție, și dat fiind că blestemul ei presupune să cadă într-un somn prelung la vârsta de 12 ani, Harriet realizează că universul nu o va lăsa să moară înainte de vârsta respectivă. Așa că începe să se arunce de pe stânci, să se comporte iresponsabil și să se expună la tot felul de pericole, având siguranța că, pentru a i se împlini destinul, ea va rămâne oricum în viață. Rămâne în viață, blestemul se împlinește (deturnat puțin) și Harriet este ajutată de un prinț să rupă blestemul.
Prințesa nu este, într-adevăr, o prințesă din poveștile tipice cu prințese (chiar dacă povestea în sine este tipică), dar toate personajele SUNT tipice și plictisitoare, doar că rolurile clasice de gen sunt inversate. În această poveste, prințul leșină, este fricos și se plânge din orice (că pernele nu sunt suficient de moi, de exemplu, ca în povestea clasică cu bobul de mazăre), iar prințesa este neînfricată, puternică, adaptabilă, inteligentă, reușește să iasă din orice încurcătură. Adică aceleași stereotipuri pe care le-ați citit în poveștile din copilărie, doar că acum în defavoarea prinților și în favoarea prințeselor.
Deși cartea este de mai multe ori amuzantă, există multe scene aproape violente care mi-au displăcut (în unele cazuri mi-au displăcut și mai mult tocmai pentru că erau amuzante, deci ajungeam să râd la o scenă agresivă). Este un tip de violență prezentat în glumă, care pe copii este posibil să nu îi afecteze, dar pentru un adult care vede că este, totuși, violență, că este considerată normală și că ni se propune să râdem, este o experiență neplăcută. Mi se pare că sunt prea multe cărți pentru copii care tratează violența și luptele în glumă, și asta va crește, dacă nu dorința copiilor de a fi agresivi, cu siguranță indiferența copiilor la bătăi și agresivitate.
Eu speram într-o prințesă atipică, curajoasă și interesantă, care să fie altceva decât … un prinț clasic, care luptă cu dragoni și căpăcește pe toată lumea. Sunt atâtea moduri în care o femeie sau fetiță (prințesă sau nu) poate să fie curajoasă și inteligentă, încât personajul Harriet mi s-a părut lipsit complet de imaginație.
Despre toți prinții din carte, nici nu mai vorbesc. Probabil că autoarea își dorește să se răzbune pentru toate poveștile citite, cu prințese plăpânde care se sperie de orice și care așteaptă într-un colț să fie salvate. Din nou, mi s-a părut că prinții ei demonstrează o mare lipsă de imaginație, chiar și în acest context în care își dorea să parodieze poveștile clasice.
Este o carte ușoară, amuzantă, pe care nu o să vrei să o recitești și din care nu vei rămâne cu nicio idee interesantă.
Alte recenzii de la Ursula Vernon:
