Scriitoarea americană Aoibheann Sweenwey, născută în 1969, spune în romanul Printre altele m-am apucat de fumat, povestea Mirandei. Aceasta este o tânără aflată la răscrucea de drumuri dintre copilărie și maturitate, adică în miezul adolescenței, atunci când marea majoritate a lucrurilor sunt redefinite și remodelate în funcție de efervescența trăirilor, când visele și realitatea se întrepătrund într-un tangaj al răzmeriței învelite sub mantia boemiei.
Urmărită de un acut sentiment de tristețe amagalmat cu petece de realitate, delăsare lăuntrică și lumină strecurată într-un mod propriu fiecărui individ în parte prin vitraliul trăirilor cotidiene, Miranda părăsește insula de pe Maine, unde locuia impreună cu tatăl său, pentru a pleca la New York. Astfel, va face o călătorie oarecum proustiană a regăsirii de sine, fără a se detașa în vreun fel de zbuciumul rădăcinilor, în ciuda unei aparente relații glaciale cu părintele său. Continua redefinire a eului este trăită de tânăra Miranda între naufragiul și beatificarea felului de a fi, sub convingerea că omul trăiește mereu prins între ceva și altceva, poate între ancenstralul neliniștii și teluricul resemnării sau poate între povara aripilor și dorul de a le avea.
Măcinată de tropăitul întrebărilor fără răspuns, care își scurge în lăuntricul ei labirint ghilotina trăirilor cotidiene, Miranda caută drumul spre împăcarea cu sine, una trecută prin împăcarea cu trecutul său, dar mai ales prin acceptarea felului de a fi al tatălui său. Trările tinerei sunt o continuă jalonare între conjugare și verbiaj, între ezitare și luptă, croindu-și drum prin hățișul unei lumi care nu poate fi pregătită să primească în tentaculele ei un personaj precum Miranda. Sau poate că Miranda nu poate primi în biserica visurilor și trăirilor ei o astfel de lume.
Anumitor evenimente din viața ei Miranda le oferă o alură de frivolitate în încercarea de a nu se atașa de mamonismul unui fel de a fi, fără a se crede deosebită. Astfel, este doar un oarecare personaj din mijlocul turmei, care nu iese decât arareori în evidență, doar atunci când trebuie să își aerisească durerea rădăcinilor cu un amplu strigăt spre nicăieri.
Este o eternă remodelare a Marii Bucle numită Viață, o poezie în care rima este trăită în fiecare ticăit al unei pendule care într-un moment de neatenție se poate transforma în ghilotină.
Cartea aceasta este altceva, eliberându-se într-un mod magistral de corsetul conformismului, primind astfel pecetea autenticitații care te îndeamnă să o citești cu o reală plăcere.



