Despre Ion Agârbiceanu am învățat la școală, dar Fefeleaga și celelalte povestiri pe care le-am citit mi s-au părut foarte triste și am abandonat repede acele lecturi.
După ce am primit Pustnicul și ucenicul său, am simțit nevoia să aflu mai multe despre autor. Am aflat că, după absolvirea Facultații de Teologie din Budapesta, în anul 1905, s-a înscris la Facultatea de Litere, dar în anul următor a renunțat la cursuri pentru a deveni preot într-un sat din Transilvania. Viața l-a purtat pe cărări tumultoase, iar el a valorificat acea experiență, a fost preot, scriitor, dar și om politic, punându-și amprenta asupra epocii în care a trăit.
Cartea ne prezintă în prima parte traiul și gândurile pustnicului Pafnutie, care trăiește singur într-o peșteră izolată din Moldova, după moartea părintelui Ilarion, al cărui ucenic fusese vreme îndelungată.
În urma unui vis premonitoriu, el îl salvează pe tânărul Nichifor Preda și îl duce la adăpostul lui. Acesta refuză să dezvăluie prea multe despre trecut, dar dorește să-i devină ucenic. La început, pustnicul nu este de acord, consideră că băiatul e prea tânăr pentru a trăi în pădure, dar când îi arată că decizia lui e fermă, bătrânul se lasă înduplecat.
Fiecare are impresia că celălalt are o minte sucită, dar fac eforturi să se înțeleagă. Tânărul se transformă sub ochii noștri. Ceea ce părea simplu la început se dovedește a fi un drum anevoios.
Ca să nu fie ispitit de gândurile de acasă, pustnicul îi propune tânărului ucenic să renunțe la vechiul nume și să pornească în viața cea nouă cu un nume nou, Ilarion cel tânăr, în cinstea preotului care se stinsese.
Din dialogurile profunde care se înfiripă între cei doi protagoniști, aflăm opinia autorului despre gândire și simțire, despre muncă, umilință, răbdare, lăcomie, mândrie și iubire prin prisma viziunii creștine.
La un moment dat, dorind să îi explice ucenicului cum e cu dragostea față de semeni, chiar dacă nu sunt rude, pustnicul Pafnutie folosește metafora unui olar care face vase mici și vase mari, vase frumoase sau urâte, unele mai simple, altele zmălțuite sau poleite. O critică adusă unui vas ar reprezenta o critică la adresa celui ce le-a făurit.
Când iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, îl iubești chiar pe Dumnezeu, fiindcă aproapele tău e zidirea lui.
Finalul poate fi considerat predictibil de unii și surprinzător de către alții, pentru că, în urma revelației pe care o are pustnicul, drumul ucenicului se schimbă din nou.
Citind această carte, gândul mi-a fugit la „Laur” de Evgheni Vodolazkin. Am regăsit aceeași frământare sufletească dusă în solitudinea pădurii și nu am putut să nu mă întreb dacă personajele lui Agârbiceanu l-au inspirat pe Evgheni sau, pur și simplu, viața pustnicilor s-a asemuit de-alungul veacurilor, în Europa.
Alte recenzii de la Ion Agârbiceanu:
