A doua carte a Aglajei, privită de critici ca un testament literar, aduce iar în prim plan frica acesteia de moarte. Dacă în celălalt roman al său era bântuită de imaginea mamei sale moartă într-un accident în timpul ce performează pentru circ, în acesta, tragedia fiind deja produsă, se axează pe pierderea mătușii. Femeia pe care recunoaște cu strângere de inimă că ar fi preferat-o ca mamă în locul celei proprii.
Figurile materne ce au gravitat în jurul Aglajei nu sunt ceea ce ai putea numi mame dedicate. Din contră, una se lupta cu alcoolul și nevoia de afișare și ostentație, cealaltă cu nevoia imperioasă de a avea în preajmă și în viața sa un bărbat mai tânăr. Una vulcanică, explozivă, superficială și incomodă, cealaltă retrasă, resemnată, caldă.
Acest roman este scris în stilul specific autoarei, imaginile sunt pline de realism magic și suprapun realității o pânză de mituri, eresuri și credințe profane. Desfășurarea faptelor nu urmează o cronologie logică; prezentul, trecutul și viitorul se amestecă, creând o stare de confuzie care pare că este experimentată și de autoare.
Imaginea mamei este mult mai clară în acest volum pentru autoare. Nu mai este o ființa fantastică, capabilă de lucruri imposibile, ci un om cu așteptări exagerate și comportament deviant și trivial. Blândețea și calmul mătușii o atrag mai mult pe copilă, care simte că nu împarte aceeași limbă cu propria mamă. Doar cuvinte.
Aglaja se eliberează de durere și de neputință prin scris. Își plânge și morții și viii prin cuvinte aruncate în pagină. Stilul ei copilăresc și plin de magie este inconfundabil și greu de cuprins ca semnificații în totalitate. Cuvintele au greutate, transmit emoție și simplicitate ceea ce le conferă o eleganță spectaculoasă. Paradoxul și suprarealismul conferă o stare insuportabilă a durerii și limitelor și prevestesc parcă moartea și răul. Copilăria ei a rămas în urmă și în locul ei, Aglaja înfruntă viața simțindu-se străină peste tot și nicăieri acasă. Problemele la care nu găsește soluție sunt mama și lipsa unui acasă. Mama o dezamăgește, o sufocă, îi iese pe nas. Statutul de emigrant o obosește. Vorbește, merge, gândește încet. Are gândurile împachetate în tăcere și își dorește să ajungă altceva.
Boala și moartea mătușii sale împletesc imaginile grotești cu cele duioase, cruzimea cu blândețea, inocența cu păcatul. Întreaga carte e plină de metafore și simboluri ale vieții și morții, aflate într-un dans complicat și macabru, ce pot fi regăsite în Biblioteca lui Dumnezeu pe raftul cu ultimele suflări și care citite pot spune întreaga viață a unui om.
