Florile de la mansardă
Am văzut filmul acum mulți ani, dar eram prea mica să înțeleg toate implicațiile. Nu pot spune că mi-a plăcut. De fapt, m-a oripilat, revoltat și dezgustat. Povestea, deși statică, are ceva ingrediente pentru a te captiva, dar la capitolul personaje este foarte slabă. N-am putut rezona cu niciunul dintre ei. Toți mi-au părut degradați și în loc să „crească” parcă mai rău s-au afundat în noroi. E de înțeles în cazul copiilor din cauza experienței traumatizante, dar tot mi-a lăsat un gust amar. Am rămas cu senzația că nici măcar când au scăpat din mansardă, nu și-au câștigat de fapt libertatea. Au rămas prinși în pânza răzbunării, gândurile și sentimentele lor au rămas acolo în pod. Mama este un coșmar de om. N-are niciun fel de scuză. În aceeași categorie intră și bunica. Dar copiii au fost foarte ciudați. E groaznic că ei trebuie să plătească pentru greșelile părinților, dar este bătută apa-n piuă cât sunt de inteligenți și precoci și totuși n-am văzut nimic inteligent în acțiunile lor. De asemenea, incestul e pus în scenă într-un mod care îndeamnă la înțelegere. Ei bine, eu sunt radicală și nu i-am găsit scuză. Atâtea relații nepotrivite în cartea asta încât ai senzația că autoarea a făcut o obsesie pentru subiect. Înțeleg isteria provocată de carte dacă ne raportăm la anii ’80, acum n-o mai înțeleg.
Petale în vânt
Chiar și după ce frații scapă din mansardă, trauma pare prea adâncă pentru a putea fi depășită și fiecare o resimte în propriul fel. Chris e probabil personajul care a reușit în cea mai mare măsură să se detașeze. A înțeles că uitarea și iertarea sunt cele mai bune arme. Bineînțeles că obsesia lui pentru sora-să rămâne laitmotiv și în această parte. Și la fel de dezgustătoare și inacceptabilă îmi pare relația dintre ei. Nu pot sub nicio formă să mă împac cu ea, să o accept nici atât. În schimb, Cathy se agață de răzbunare cu disperare și transformarea ei este foarte urâtă. Cu fiecare pagină pare a semăna tot mai mult mamei sale și nu vorbesc doar de aspectul fizic. Deși face multe greșeli, fiecare eșec sau tragedie sunt aruncate în cârca mamei, chiar dacă au sau nu au legătură cu ea. N-am rezonat deloc cu ea. Problemele ei psihice par a escalada și viitorul ei nu sună bine deloc.
Nu am înțeles niciunul dintre bărbații pe care i-a târât prin pat. Pentru că au fost târâți, manipulați ca niște copii de grădiniță. Toate relațiile pe care le-a avut au fost stupide, jenante și total deplasate. Carrie a fost singurul personaj ce mi-a trezit compasiunea. A fost o victimă de la început până la sfârșit și n-a avut nicio șansă de integrare în lumea reală.
Spinii destinului
Partea aceasta a fost cea mai slabă comparativ cu restul. Plină de drama queens și situații neverosimile. Efectiv toate personajele m-au dezamăgit. Cathy are rolul de prim-balerină ca de obicei și reușește să șocheze din nou cu nivelul absurd de ipocrizie și egoism de care dă dovadă. Chris e inexistent ca și personalitate. Nu face nimic din proprie inițiativă, doar se mulează pe deciziile lui Cathy. Dar partea cea mai grea de suportat a fost evoluția copiilor lor. Dar la ce te poți aștepta când construiești în mocirlă?? Să nu se afunde? Să țină o eternitate? Familia perfectă pe care ar vrea autoarea s-o zugrăvească e un coșmar. Copii care-și urmăresc părinții făcând sex, părinți ce își strigă inepții fără să țină cont că au doi copii în casă, copii nesupravegheați care dispar cu orele și tu ca părinte n-ai habar unde sunt.Total deplasat, iar urmările previzibile.
Semințele trecutului
După primul volum mă îndoiam că voi mai continua seria, dar curiozitatea a omorât pisica și am citit și volumul cinci. Am vrut să văd dacă măcar bunica are niște scuze puternice și de bun-simț. Un lucru e sigur, ultima parte, deși nu m-a convins să-i găsesc scuze Oliviei, o desființează total pe Corinne. Și, ca și cum incestul din primul volum nu era suficient, totul se complică și apar alte legături ce vin din alte secrete groaznice și îngropate ale trecutului. Nici nu mai încerc să–mi dau seama ce legătură de rudenie e între ei, așa de complicată e toată situația. Autoarea insistă pe relații disfuncționale, toxice, imorale și de neînțeles. Dacă mă gândesc bine, cred că în seria asta nu există nici măcar o relație normală (în afară de cuplul Alicia – Garland). Coerența morală lipsește cu desăvârșire. Corinne și Cathy sunt diametral opuse, dar ambele personaje negative. Sentimentul lui Cathy de vinovăție, pe care nu-l conștientizează, ci îl aruncă toată viața în cârca mamei, o obligă să încerce să compenseze prin implicare excesivă și obsesivă în viața copiilor. E intruzivă, e manipulatoare, e deranjantă și nestatornică. Dar mai presus de toate astea, este ipocrită și, pe fondul psihicului ei instabil, asta generează aproape toate problemele cu care se confruntă membrii familiei, deoarece copiii, inconștient, se conectează la realitatea emoțională pe care ea le-o oferă și efectul este devastator și bulversant pentru dezvoltarea lor psihică. Dacă ar trebui să aleg personajul care a reprezentat răul mai mare în seria asta nu m-aș putea decide între Corinne și Cathy. Trebuie să recunosc că finalul volumului patru a fost o ușurare pentru mine. M-a sufocat relația incestuoasă.
Grădina de umbre
În familia asta a domnit tot timpul suspiciunea și secretul. E genul acela de familie care ascunde gunoiul sub preș și ține nasul sus să n-o deranjeze mirosul. Copiii din fiecare generație sunt rezultatul dintre cadrul familial și înclinațiile individuale. De la prima generație de copii până la ultima rezultatele sunt șocante. Pe unii, sinceră să fiu nici acum nu înțeleg ce i-a lovit. Anxietatea, tulburările de identitate, reacțiile violente și tendințele de ură și victimizare apar la tot pasul. Val după val, generație după generație, toți par sortiți degradării și depravării. Legătură lor familială este una toxică, imposibilitatea de a se separa unii de alții și implicarea insistentă a unora în deciziile celorlalți generează doar dispreț și agresivitate. Anxietatea mamei, instabilitatea și teama că secretul îi va fi descoperit se răsfrânge asupra copiilor, iar urmările sunt tulburătoare. Situațiile și relațiile sunt duse la extrem și este foarte dificil să poți empatiza cu personajele.
Nu-mi place deloc gândul că este o serie pe care orice copil de 12-13 ani o poate cumpăra dintr-o librărie. Dezvoltă atâtea relații anormale, merge pe subiecte tabu ca incestul, crima, sechestrarea, abuzul, fanatismul, insistă la extrem încât la un moment dat nici nu mai ții evidența încrengăturilor genetice. Nu va fi niciodată o serie preferată și nu, asta nu-i o capodoperă, e o carte bolnavă, un romance denaturat și întortocheat și defect. De la o familie perfectă de păpuși, la degenerați pe viață după trei ani de izolare, tulburați, rătăciți, e prea mult pentru toleranța mea. Rămâne o telenovelă slabă, grotescă și imorală pe care n-o s-o recomand niciodată unui adolescent. Deoarece cred că pentru o adolescentă de 12-13 ani, și știm cu toții cât de agitate și sensibile sunt relațiile cu părinții la această vârstă, când revolta constă în trântitul unei uși sau mormăitul printre dinți, atitudinea lui Cathy ar putea să constituie o revelație, una greșită evident, ar putea fi privită ca o eroină de urmat, când de fapt ea toată viața a fost confuză, nehotărâtă, dependentă și egoistă și a distrus viețile tuturor celor cu care a intrat în contact. Cert e că în ultima parte am simțit că scriitura a suferit modificări, deoarece pe Olivia și schimbarea ei radicală dintr-o fată plină de visuri într-un Cerber civic am reușit s-o accept.
Alte recenzii de la V.C. Andrews:
