Recenzie „Sticletele” de Donna Tartt

N-am pornit de la prima ei carte, nici măcar de la cartea cu numărul 2, am descoperit-o pe americană cu acea istorie care a propulsat-o spre Premul Pulitzer pentru ficțiune.

Nu am idee despre ce a scris Tartt în celelalte cărți, dar cu siguranță le voi citi, pentru că „Sticletele” m-a convins că aceasta are talent și fler.

Theo este copilul unei familii în care tatăl lipsește, mama moare într-o explozie cumplită – el find de față, iar lumea pe care o cunoștea a dispărut timp de câteva secunde lumină. Ziua care ar fi trebuit să fie una frumoasă, a ajuns să se tranforme în momentul de rupere de la cursul normal al vieții.

Munca titanică pe care a executat-o Tartt s-a simțit de la începutul cărți, și până la ultimul cuvânt, ales cu socoteală. Istoria lui Theo, Boris, Pippa, Hobbie sau Andy este una deosebită. O să încerc pe îndelete să vă cuceresc, și poate să vă conving să citiți cartea.

Nu îndrăznesc să spun că este genială sau miraculoasă, nu, din contra, va crea o greutate în stomac, veți simți nervi, stres, miros de fum, praf alb, alcool cu supradoze, timp pierdut și căutare de sine.

Imaginea picturii lui Carel Fabritius, „Sticletele”, stabileşte punctul de sprijin al eroului nostru, creaţia care a supravieţuit exploziei, cea care va însuma, toată viaţa lui, legătura eroului cu realitatea în mijlocul haosului rutinic.

Theo este acel erou care vă va arăta cu lux de amănunte, cele 5 stări prin care trece fiecare om atunci când acesta îşi pierde omul drag. Moartea mamei îl trece prin toate momentele suferinţei: negarea, furia, negocierea, depresia şi acceptarea. Oarecum metaforizate, ele scriu sub dictare cele 1108 pagini cu o peniţă ascuţită şi dureroasă.

Uriaşul pe care îl aveţi în faţa dumneavostră este un bildungsroman, în care evoluţia este resimţită de toate personajele istoriei, doar imaginea mamei rămâne oarecum neschimbată. Trist şi alert, cartea ne vorbeşte despre acceptarea sinelui, a demonilor care cutreieră uliţa minţii, a drumului avariat prin care este nevoit să treacă toţi.

Citiţi „Sticletele” pentru novism, subiectul dureros – cel al pierderii de sine, pentru lumea care se schimbă şi nu observăm clipele cele mai importante, pentru atmosfera perfectă creată de Tartt în care atenţia rămâne prizonieră până la finele acestei lecturi.

Pe lângă adoraţia acestei scrieri, o să mă plâng doar pe unele descrierile infinite, ele obosesc, dar Tolstoi sau Mitchell au mizat pe aceste calităţi, şi n-au dat greş.

Lectură deosebită vă doresc!