„Sticletele” de Donna Tartt este o carte fabuloasă, înduioșătoare și presărată cu experiențe de viață cât se poate de realiste. Cu toate acestea, trebuie să recunosc cu rușine că nu m-a captivat din prima.
La primele pagini parcă abia treceam prin lectură numai ca să ajung mai departe să văd dacă voi da de ceva mai interesant pe parcurs
Dar deși începutul a fost mai lent și mai puțin atrăgător, pe urmă, când am descoperit mai bine personajul principal, nu am mai lăsat atât de ușor din mână cartea.
Și vorba aia, romanul are peste 1000 de pagini. Cu toate acestea, cred că am reușit să-l finalizez în mai puțin de o săptămână.
În „Sticletele” narațiunea se împarte pe două planuri
Avem începutul, care nu m-a prins pe mine prea mult. Ne aflăm în prezent și personajul principal se dă de ceasul morții într-un hotel în Amsterdam, fără să ne dăm seama prea bine de ce. Dar destul de repede trecem de chinurile interioare ale acestuia, și mergem în trecut, în copilărie, când a pornit totul.
Poate autoarea a conceput special așa un start al cărții pentru a atrage atenția cititorilor printr-un test pentru a vedea cine rămâne alături de carte și cine se dă bătut. Strecurând astfel pe cei care chiar vor vedea valoarea scrierii intrigați de acest incipit. Nu degeaba acest roman fantastic a fost premiat cu un Pulitzer pentru Ficțiune. Și deși operă de ficțiune, thriller într-o oarecare măsură și roman de suspans, narațiunea urmărește o poveste cât se poate de fidelă realității.
Personajele, cadrele sociale, evenimentele împrumutate din realitate și scenariile realizabile în orice moment dau realism poveștii.
Povestea lui Theo din „Sticletele” m-a emoționat foarte mult
Bildungsromanul urmărește viața lui Theo Decker, cam de când își pierde mama într-o explozie, până în prezent, când povara furtului unui tablou valoros îi este luată de pe umeri iar viața pare s-o ia în sfârșit pe un făgaș normal.
De asemenea, întâlnirea din muzeul în care va avea loc explozia fatală cu Pippa și Welty, care mai târziu vor duce la împrietenirea pe viață cu Hobie, un restaurator de antichități, este decisivă.
Un alt personaj care și-a legat destinul de cel al lui Theo este Boris, prietenul rus de la școala din Las Vegas. Acesta, deși ciudat și răzvrătit, este atât o prezență nefastă, cât și eliberatoare pentru puștiul cu mustrări de conștiință.
Familia Barbour, cu Andy, prietenul lui Theo, Chance, tatăl, Samantha, mama, și ceilalți frați și surori ai lui Andy, devine a doua familie pentru băiatul rămas brusc fără mamă la doar 13 ani. Și chiar dacă atunci când e copil nu prea se înțelege cu toată lumea, când devine adult, aproape devine rudă prin alianță cu Barbourii. Este cât pe ce să se căsătorească cu Kitsey, fata familiei, în timp ce Platt, cel mai mare copil din familie îi devine aproape confident.
Evenimentul tragic care curmă viața mamei sale în muzeul de artă pe care îl vizitau în acel moment, îl propulsează pe Theo în lumea din culise a artei și a bunăstării câștigate în fel și chip
Romanul „Sticletele” este extraordinar. Deși un volum gros de citit, lectura merge ca unsă, datorită mixului de suspans și filosofie de viață, tristețe și speranță, care condimentează povestea.
Micul, dar formidabilul tablou „Sticletele” semnat de pictorul olandez Carel Fabritius, este mai mereu în centrul narațiunii în acest roman epic. De la dispariția lui din muzeul de artă în momentul exploziei și până când Theo Decker ajunge un bărbat în toată firea, această operă de artă minunată îl formează pe puștiul de atunci și îl trece prin tot felul de situații. Tabloul în sine are un traseu complex. Și ajunge să influențeze foarte mult prezentul și viitorul băiatului, dar și stilul de viață al celorlalte personaje.
Eu vă recomand cu tot dragul și încrederea romanul „Sticletele”. Nu vă lăsați influențați de popularitatea lui sau de faptul că a câștigat premiul Pulitzer, deși aceste considerente îi atestă valoarea. Citiți-l din curiozitate și vedeți cât de mult va ajunge să vă placă.
Alte recenzii de la Donna Tartt:
