Recomandarea de astăzi vine de pe plaiuri neaoșe – Strigoiul de Ion Agârbicenu – una dintre cele mai bune monografii a satului transilvănean de la sfârșitul secolului al 19-lea, carte interzisă de comuniști pentru o bună perioadă de timp din cauza importanței pe care povestea o dă proprietății individuale în detrimentul celei colective. Este o carte care portretizează diverse tipologii ale țăranului transilvănean aflat în situația de a lua decizii radicale influențat de tradiții, superstiții, credințe, dar și de nevoia de a-și asigura un trai liniștit și confortabil. Într-o atmosferă naturală, cu accente dramatice, figurile schițate de protopopul nostru sunt pline de frământări morale ce le obligă să reacționeze.
În lumea rustică și simplă a Strigoiului, plină de credințe, cutume, ritualuri și tradiții, sunt dezbătute principalele virtuți morale ale omului și cele mai ascunse păcate, dorinți și frici. Este o poveste despre repercusiunile unei idile nevinovate, despre suflete curate, despre țărani smeriți și sfioși, despre conflicte cu urmări tragice, toate scrise într-o bogată și melodioasă limbă românească. Autorul atacă probleme legate de habotnicia și lipsa de educație a țăranilor, despre statutul inferior al femeii, despre influența bisericii, despre primele idei capitaliste. Cartea mi-a dat senzație de plimbare la țară, într-un colț de rai din Ardealul neaoș de dinainte de unire într-o vreme în care tehnologia și civilizația încă se luptau să bată drumul înnoroiat, în care datinile și obiceiurile dictau ritmul vieții. Iar Agârbiceanu a citit în sufletul personajelor sale cum citește preotul în cartea de rugăciuni, cu pioșenie, speranță și credință.
Titlul romanului este foarte inspirat, Strigoiul domină întreaga carte prin absență, iar frica pe care o împrăștie își pune amprenta asupra acțiunilor personajelor. Peste sat rămâne umbra celui care i-a obligat pe ceilalți să ia decizii ce le-au distrus fericirea sufletească. Este simbolul avariției, a setei de pământ, a nevoii de proprietate ce aduce siguranța zilei de mâine, dar care constituie de multe ori și motivul atâtor tragedii și nenorociri. Această sete de pământ pe care o regăsim ca temă principală în majoritatea scrierilor ante-, inter- și postbelice (Rebreanu, Sadoveanu, Călinescu, etc) este motivul care stă la baza atâtor sacrificii (unele crâncene și inumane) și este regăsită atât la fruntașii satului, cât și la cei mai săraci. Cei care au vor mai mult, iar ce care n-au aspiră să aibă. În mentalitatea rurală, nu există trai fără pământ, el reprezintă siguranța materială a familiei, este modul care asigură viitorul și un statul respectabil. Este semnul distinctiv și unanim acceptat al puterii.
Se pare că Strigoiul lui Agârbiceanu a fost genul de roman care „nu corespundea doctrinei istorice marxist-leniniste”, motiv pentru care a fost publicat abia la 20 de ani după scriere. Ce i-a deranjat pe conducători? Păi ideea de proprietate individuală (capitalistă, de altfel) care nu se alinia cu colectivizarea și planurile socialiste de viitor ale lor. Dar ar fi fost tare păcat să nu vadă lumina tiparului deoarece este un roman document, care expune minuțios atmosfera vie din satul transilvănean urmând tradițiile și superstițiile oamenilor pe fondul conceptelor religioase și laice. Prin cultivarea tradiţiilor, la sărbători, nunţi, înmormîntări, botezuri, prin respectarea normelor tradiţionale de comportament, a moralei autorul transformă personajele în tipare ale comunității sătești. Agârbiceanu este un fin observator și admirabil cunoscător al obiceiurilor și ritualurilor străvechi practicate și respectate în spațiul rural transilvănean. Deși oameni simpli, fără prea multă carte, personajele sale sunt complexe, bine conturate, trăirile lor interioare intense și profunde generând acțiuni spontane neașteptate ce mențin suspansul de toată durata lecturii. Nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult.
„Numai pustiul există în lume și încercăm zadarnic să-l umplem cu ceva.”
Alte recenzii de la Ion Agârbiceanu:
