Sunt foarte interesante ideea și spațiul pe care George Arion ni le propune ca ambient pentru desfășurarea cărții sale. Barintown nu este un oraș pe care îl poți localiza pe harta, dar asta nu înseamnă că nu poate fi real. Și din moment ce autorul își scrie toate poveștile chiar acolo e suficient de real pentru mine. Mi-aș dori și eu o gaură de vierme. Mi-o doresc de când am citit JFK 22.11.63, deși acolo era numită vizuină de iepure. Dacă e pe hartă sau nu, e mai puțin important, important e că Arion îl descrie perfect și ți-l poți imagina fără probleme. Un orășel american tipic, nici prea mare, nici prea mic, nici prea înapoiat, dar nici prea progresist, în care întotdeauna este loc de mai bine. Nu e așa peste tot?
În acest colț de rai, facem cunoștință cu protagonistul central al cărții: Ned Harris, un tânăr ce abia a atins vârsta majoratului. Ce îl face pe Ned așa special pentru a fi punctul de interes al unei cărți? Poate că e blindat de bani? Sau proaspăt orfan și singur pe lume? Poate erudiția sa? Poate plăcerea vinovată de a fuma o pipă de opiu? Poate visul de a deveni dramaturg? Poate vocile din capul său pe care le aude din copilărie și care au ajuns să facă parte din identitatea sa? Poate momentele de amnezie temporară pe care le trăiește? Luate separate, nici una dintre cele enumerate mai sus nu par demne de o carte. Nici luate împreună chiar. Dar în momentul în care un asasin în serie înarmat cu un cablu electric de 1m își face apariția în scenă și lasă în urmă un șir interminabil de victime strangulate, aparent fără nicio legătură una cu alta, lucrurile se mai clarifică, nu? Sau, mai bine zis, încep să prindă contur.
Ned s-a născut într-o familie de bancheri, una foarte bine situată. A avut parte de o copilărie și adolescență fără lipsuri și fără griji. A fost adorat, iubit și divinizat de familie și rude, până când acestea au început să dispară pe rând într-un ritm accelerat și chiar îngrijorător. Cu cât senzația de sufocare a băiatului față de grija și atenția familiei creștea, cu atât se mărea lista celor plecați într-un loc mai bun.
Bine, bine, nu judecați așa ușor. Morțile sunt accidentale. Băiatul ajunsese la saturație într-adevăr, dar asta nu e o crimă. Sau este?
Dar ce spui? Ce spui? Ce spui tu acolo?
Nu poți face acuzații fără dovezi. Nu poți aresta un om doar pentru că ai tu niște suspiciuni. Ned este deasupra oricărei dovezi fizice. De fapt, nici măcar nu este suspectat de ceva. Ei bine, cel puțin, nu pe față. Dar mintea omului e plină de întrebări și gânduri fără răspuns, nu? Ce este sigur, este că Ned a rămas orfan la 18 ani în urma morţii teribile a celor doi părinți ai săi într-un incediu devastator și inexplicabil. Griji materiale nu are, din contră. Vizitează lumea, își pune educația la punct, visează să scrie o piesă de teatru care să extazieze publicul. Și chiar o face. Dar pare că succesul nu-i face bine. Lucrurile au felul lor de a se întoarce împotriva lui și de a-i aminti că obișnuia să se plângă chiar și când situația era roz. Și timpul și experiența îi demonstrează că întotdeauna e bine să ai grija ce-ți dorești. Iar de la dragoste la ură e un singur pas. Acum depinde de fiecare modul în care alege să se elibereze pentru a nu se mai simți sufocat.
Poate că acțiunea n-a fost foarte alertă sau foarte închegată, poate că lucrurile n-au fost chiar lămurite și e posibil să rămâi cu multe întrebări la finalul cărții, dar oare doar eu am rămas cu senzația că inspectorul acela putea mai mult?
Ce spui? Ce spui? Ce tot spui tu acolo?
Am rămas cu senzația că Arion n-a vrut să scrie un roman polițist, ci mai degrabă un mystery&thriller cu accente psihologice dark ce testează limitele și rezistența umană. Recunosc că cele mai bune părți ale cărții mi s-au părut judecățile de valoare emise de autor și inserate la fiecare început de capitol, nu pentru că aș fi fost de acord cu toate, dar unele surprind probleme cu care generația noastră se confruntă.
