Oare nu există niciun mod să trăim fericiți aici, unde ne-au zămislit mamele noastre? (pag.56)
Cartea Supleantul, semnată Petru Popescu are acea aromă îmbietoare numită realitate.
Elemente importante, cum ar fi decesul fratelui geamăn de poliomielită înainte de vârsta majoratului – eveniment care în mod sigur a avut cel puțin ecoul descris în carte – , profesia protagonistului – scriitor – , relația cu Zoia Ceaușescu .
Reală este și participarea la o serie de vizite internaționale efectuate de Nicolae Ceaușescu în anul 1973, ca și deznodământul cărții ( admițând, desigur, ficțiunii locul său necesar).
Trebuie spus că acest gen de scriitură nu mă pasionează prea mult și e absolut necesar ca povestea să propună măcar un detaliu care să mă convingă.
Replicile aparent facile, personajele care, într-o lume tot mai gri și stramtă, sfidează toate regulile din dorința de a se convinge că mai sunt vii – chiar dacă sunt o mărturie ( subiectivă, parțial istorică ) din ceea ce a însemnat comunismul pentru țara noastră, încă mă câștigă putin.
5 prieteni, iubire, un crâmpei de istorie; relația reală a unui scriitor (important) de la noi cu fiica “puterii” ( “faraonului”) mi-a șoptit posibilitatea unei apropieri aproape intime de familia Ceaușescu: temeri, ambiții, umanitate ( ? ) dincolo de imagine.
Anii ’70 în România. Sărăcia, cenușiul, contrabanda cu orice, cozile pentru mâncare, acel decret monstrous (care a mutilat fizic, dar mai ales psihic și ultima rămășiță de libertate ) de interzicere a avorturilor, viețile parcă plutind în derivă mult departe de civilizație – iată câțiva “actori” muti.
Petru Popescu, scriitor, supleant la Tineret încearcă să răzbească printre mizeriile sistemului; se ajută de visuri, de prietenii săi din copilărie, de meseria care îi e adesea refugiu.
In marea masă a cotidianului care ascunde nu atât banalități, cât destine tulburătoare, al său nu face excepție: decesul fratelui geamăn, survenit în contextul istoric al unui regim absurd și traumatizant, i-a imprimat definitv un gol chinuitor în suflet și o sensibilitate aparte.
Peste întâlnirea cu Zoia ( mijlocitor: un disc Led Zeppelin, formație muzicală pe care vremurile o ridicaseră la rang de zeitate) veghează duios unde romantic-amuzante: în avionul către casă o discuție între cei doi trasează primele tușe.
Dincolo de inteligență și pasiunea pentru artă, cei doi par să trăiască realități radical diferite.
Pe parcursul idilei lor, se spun adesea mai puține decât se simt; ambii par mistuiti de pendularea mereu între agonie și fascinatie.
Fiecare nouă palmă oferită de sistem indică imediat dictatorul; disperată, inima îndrăgostitului încearcă să o exonereze pe Zoia de aceste orori ( care culminează cu un nou deces absurd și dureros ).
Ea, Zoia, această fată spirituală, magnetică, ea poate fi și generoasă ( doar i-a dăruit discul Led Zeppelin și mașina de scris! ), ea nu știe ce le face sistemul oamenilor.
Ea află desigur târziu, și oricum, nu poate face nimic, este un fel de prizonieră într-un palat aurit.
Da, mergând pe aceste indicații aproape am întrezărit “tristețea” acestor tineri bogați, care au fost copii ai tovarășului și chiar pe părinții lor ( senzație care, admit, mi-a dat fiori ), în acel zbucium teribil de a controla totul și a sta cât mai mult și mai confortabil pe tron.
Daca vreo parte din mine s-a înduioșat de “suferințele” lor neștiute? NU. Iar după acest răspuns categoric, stă o întreagă discuție, evident prea lungă pentru a fi cuprinsă aici.
O carte despre tinerețe, idealuri, prietenie, dragoste, lupte și un petec din istoria țării noastre.
Cititi!
NOTA: 8 / 10






