Când citesc literatură japoneză mă inundă un sentiment dulce-amărui, melancolic. E ceva care mă atrage spre ea, mai ales în toiul iernii sau la început de vară.
Am început povestea din „Țara zăpezilor” așa cum fac de fiecare dată cu toate cărțile: documentându-mă înainte despre autor. Așa am aflat că Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel (în 1968), romanul de față (publicat în 1948) fiind una dintre cele trei opere citate de juriu, atunci când i s-a acordat râvnita și onorabila distincție.
Ca să parafrazez o vorbă celebră, ce se întâmplă în țara zăpezilor, rămâne în țara zăpezilor. Relația dintre Shimamura, un bărbat însurat și cu copii, care revine în fiecare an aici, deconectându-se de la tumultul vieții capitalei, și gheișa Komako este una nedefinită; să fie iubire, să fie simplă atracție sau doar apropierea dintre două suflete care își caută consolarea, fiecare în felul său, nimeni nu poate ști, nici măcar protagoniștii.
Însă, după fiecare plecare a bărbatului, el simte că trebuie să se întoarcă la hanul cu izvoare termale din Țara zăpezilor cât de curând, iar ea știe că el va reveni și totul va fi neschimbat între ei. Relația dintre cei doi este, așadar, dincolo de fapte și cuvinte. Dacă n-o iubește, de ce îi spune că e bună? Dacă ea îl vrea doar pentru ea, de ce nu i-o mărtusisește? Astfel se creează o situație fără ieșire, în care tăcerea ia locul vorbelor, de parcă Ea n-ar vrea să-și deconspire misterul, iar El, deși măcinat de curiozitate, afișează indiferență.
Poveștile cu gheișe mi-au plăcut mereu, poveștile cu zăpezi uriașe, așijderea. Așa că nu avea cum să nu mă atragă acest roman, în care, ca un bonus, scriitorul surprinde frumuseți locale sau tradiții și obiceiuri (confecționarea pânzelor chijimi, spre exemplu – o preocupare asiduă a fetelor tinere japoneze din toiul iernii și până la începutul primăverii).
Mi s-au părut de o senzualitate aparte scenele în care gheișa își face apariția în camera lui Shimamura, în toiul nopții, amețită de alcool, după ce a petrecut la diverse banchete.
Kawabata, un clasic al literaturii japoneze, îți ajunge direct la suflet. În această lume plină de gheișe, chimonouri, obi, obraji pudrați în exces și zăpezi care nu se mai termină, vei face cunoștință și cu câteva denumiri japoneze, care sună atât de bine: kotatsu, kiri, tatari, shamisen, tatami, kaya etc.
Alte recenzii de la Yasunari Kawabata:
