„…nu am realizat nimic măreț în viață, nu am regrete. Mă bucur că trăiesc, dar nu mă tem că voi muri. Nu am suferințe neînțelese, nu am cunoscut mari dezamăgiri. Sunt un om normal cu așteptări medii.”
Ce a început ca o escapadă departe de toți și de toate, a luat-o pe o serpentină crusoeniană, aparent o construcție imaginară a personajului principal, care poate ridica lumi oricând și oriunde.
„Țipă cât poți”, de Moni Stănilă, poate fi istoria vieții fiecăruia din noi. O viață cu diverse versiuni de „noi”, mai tânăr/înțelept, mai slab sau cu mai multă greutate, mai optimist/doar pesimist, mai fericit/sătul de toate; niște versiuni pe care-am vrea să le retrăim.
Această fugă de cotidian, de rutină, de tot ce ne seacă, nu face altceva decât să ne încolțească, ne pune în față cu sinele ursuz care am devenit și care nu ne e pe plac. În roman o urmărim pe Una, cea care vrea să facă pace cu sine însăși, pace care trece prin război învingătoare.
Moni Stănilă ne invită la o bătălie unu-la-unu contra fricilor și contrarietății de a nu ne încadra în aria de acoperire a societății defecte atât de dominatoare: de a păstra bifa de angajat la un job care numai fericire nu a aduce; de a fi mereu „bine”, chiar de cade tencuiala de pe propriul suflet; frica de a vrea să ne purtăm greutatea din noi și de pe noi; și lupta cu poftele aducătoare de tihnă iluzorie.
Să revenim…
Moni Stănilă a creat un personaj care a reușit să schimbe cursul vieții sale, un personaj care se descătușează de obligațiuni și-și transformă viața într-un zbor eliberator. Citind, vrei să fii ca Una: vrei să-ți revendici dreptul la propria viață, să ai libertatea de a alege linia de plutire și să virezi oricând simți că e nevoie.
Azi credem că ne putem schimba viața oricând și că e suficient să vrem. Dar vine mâine și ne apucăm de vechile obiceiuri. Ne e frică de noul adus cu orice schimbare și alegem în defavoarea propriei bunăstări, doar pentru că există deja ceva cu care ne-am obișnuit, care nu ne place, dar pe care continuăm să-l trăim și lăsăm frica de necunoscut să preia frâiele.
Cred că sunt prea multe indicii în text ca să nu ne dăm seama că Una e Moni, iar Moni e Una. Printr-un personaj cititorul reușește să cunoască un om, o scriitoare, o creatoare de lumi. A început cu roman și a ajuns să fie o autobiografie terapeutică pentru dna Stănilă, dar îndesată cititorului.
Și pentru că e foarte sau chiar foarte gastronomică această carte, voi încerca să mă exprim cu aceeași termeni: deși aburindă și apetisantă la-nceput, de la mijloc a devenit necondimentată, cu prea puțin sare și piper; crudă pe ici, răscoaptă pe colo, creează o stare prematură de sațietate, înghițită cu noduri pe la sfârșit, deși promițătoare din prima-mbucătură.
Alte recenzii de la Moni Stănilă:
