Esperanza are 13 ani și trăiește ca o mică prințesă, în Mexic la ferma tatălui său. Viața este frumoasă, primește pe tavă tot ce-și dorește și nu-i lipsește niciodată nimic. Totul se sfărâmă și se prăbușește ca un castel din cărți de joc, în momentul în care tatăl său este ucis de bandiți. Chiar dacă Revoluția Mexicană se terminase demult, existau încă mulți care nu aprobau diferențele de clasă, nu acceptau marii proprietari de pământ și cereau egalitate.
După pierderea tatălui, necazurile nu încetează să apară și fata, împreună cu mama, se vede nevoită să părăsească țara natală, bunica bolnavă și să se refugieze in California, urmărită de amenințarea provocată de pofta de îmbogățire și bunăstare a unui unchi perfid.
Ajunse aici, lucrurile se complică și devin imposibile pentru fată. Neobișnuită cu munca, ci doar cu luxul, adaptarea ei la noile condiții mizere din tabăra de lucru, aflată la periferia orașului, este destul de anevoioasă. Dintr-o mică „reina” devine o săracă fată obligată să lucreze la câmp pentru a se întreține și a acoperi cheltuielile de spitalizare ale mamei îmbolnăvite.
Este o poveste despre supraviețuire, adaptare și acceptare, dar și empatie și schimbare. Tânăra răsfățată și fără griji se transformă într-o adolescentă matură, care învață să aprecieze munca, să spere și să se zbată pentru a reuși. Învață valoarea familiei, a prieteniei și se adaptează noilor condiții de viață.
Știu că mulți vor încrunta sprâncenele, știu că iar sunt nemulțumită și de nesatisfăcut, știu că refuz constant să văd lucrurile bune și să mă bucur de carte, dar, din păcate, asta sunt (și alta mama nu mai face), iar cartea a fost o dezamăgire pentru mine, tocmai din cauza marilor așteptări ce au crescut proporțional cu recenziile pozitive pe care le-am găsit prin online.
Mi-aș fi dorit să se insiste mai mult pe teme legate de discriminare, rasă, statut social, deportare și imigrare. Mi-aș fi dorit să primesc mai multe detalii despre condițiile de viață și muncă din aceste tabere. Mi-aș fi dorit ca personajele să fie mai bine trasate, cu bune și rele, nu doar părțile pozitive (toți cei din tabără care vin în contact cu Esperanza sunt buni, nobili, loiali, cu inimă mare și spirit de sacrificiu). Până și anti-eroina Marta, la sfârșit, e scăldată în aceeași lumină angelică.
Personajul Esperanza nu m-a convins și nu mi-a părut credibil, iar pentru mine contează foarte mult această latură în orice lectura (excluzând genul fantasy). Am avut cel puțin două episoade care mi-au părut puerile. Deși am înțeles cam ce se dorea să se evidențieze și să ne ajute să înțelegem, episodul cu mătura și cel cu baia mi-au părut adevărate atentate la capacitatea mintală a eroinei. Am înțeles că are 13 ani și a trăit toată viața în puf și n-a ridicat un pai niciodată, dar sper că nu era retardată și nu avea nevoie de un instructor s-o învețe să țină în mână o mătură. Singura scuză pe care o găsesc pentru aceste exemple neinspirate este că lectura se adresează unei plaje de cititori foarte tineri, dar, chiar și așa, totul e prea mură-n gură, ca și cum autoarei i-ar fi fost frică că nu reușim să înțelegem ideea de bază.
Cartea nu are nici un fel de suspans, e clișeică, previzibilă și amenință cu plictisul. Tratează teme delicate și totuși n-am reușit să empatizez cu ele, n-a avut forța să-mi trezească revolta, teama, frica, frustrarea.
M-a deranjat modul în care sunt tratați și priviți greviștii de către propriii conaționali și modul „convenabil” în care sunt îndepărtați din scenă. Ceva gen: puși la colț pe coji de nucă.
Ce mi-a plăcut? În afară de informațiile despre traiul mexicanilor în taberele de muncă din California, despre deportarea cunoscută sub numele de repatriere voluntară chiar și în cazul celor ce s-au născut și au trăit în America și care nu puseseră niciodată piciorul în Mexic, despre discriminare (toate, din păcate, neaprofundate), mi-a plăcut nota autorului de la final și explicațiile acestuia privind inspirația pentru poveste.
În concluzie, sunt o scorpie „perfectă”, mă regăsesc din ce în ce mai des în titlul: Sunt o babă comunistă, și această carte nu a reușit să intre în topurile mele. Și eu sunt dezamăgită cel puțin o dată pe zi că nu mai sunt copil, poate așa vedeam lucrurile altfel și îndrăgeam cartea mai tare. O recomand pentru 12 ani+ și chiar și mai devreme un pic. Dulce, optimistă și copilaroasă. Dar un pic prea mult din fiecare pentru gustul meu.
Alte recenzii de la Pam Munoz Ryan:
