Oare de ce, ceea ce ni se întâmplă în copilărie ne marchează atât de profund întreaga viață?
Adulți fiind, nu se presupune că avem puterea de a separa binele de rău cu mai multă ușurință?
Unde dispare acel “eram mic și nu știam dar acum înțeleg și reușesc să mă detașez”?
De ce nu reușim să ne folosim de toate instrumentele maturității pentru a distruge amintirile neplăcute și a le colecționa pe cele frumoase?
Știu că sunt multe explicații științifice pentru asta dar cred că ideea principală este că atunci când visezi ponei, curcubeie, floricele și steluțe iar când te trezești vezi doar monștrii, umbre, vrăji și chinuri, faci absolut orice ca să adormi din nou.
Adunați cu toții în sufragerie, în așteptarea răsăritului de soare, habar nu aveam, nici unul dintre noi, că un mod de viață se sfârșise. Modul “nostru” de viață.p.43
Amir și Hassan au o relație complicată.
Amir este stăpânul și Hassan servitorul. Dar sunt prieteni. De fapt sunt mai mult decât prieteni. Sunt “frați de cruce”.
Hassan si cu mine am supt lapte de la același sân. Am făcut primii pași în aceeași curte și sub același acoperiș am rostit amândoi primele noastre cuvinte.
Al meu a fost “Baba”.
Al lui – “Amir’, numele meu.
Privind acum în urmă, către vremea aceea, cred că temelia a ceea ce avea să se întâmple în iarna lui 1975 – și a tot ce a urmat după aceea – a fost pusă odată cu acele prime cuvinte.p.16
Trăirile metamorfozei vârstei, conștientizarea discriminării și amintirile copilăriei pe care le experimentează împreună, vor săpa “tranșee” în viața lor adultă.
În aceste “tranșee” se vor ascunde câțiva ani buni, de fiecare dată de câte ori dușmanul amintirilor va trage “rafale” de frânturi ale celor întâmplate.
Fix la început ni se zice că Amir a primit un telefon și de aici repornește totul: amintirile și speranța.
Amir este punctul central al tuturor evenimentelor.
El povestește ce s-a întâmplat atunci și cum fiecare decizie pe care a luat-o (de a reacționa sau de a sta pasiv) i-a pictat tabloul vieții.
Tablou pe care îl expune azi pe un perete plin de alte asemenea tablouri și al cărui capăt nu poate fii cuprins de ochiul uman.
Vânătoarea de zmeie este un joc al comunității din Kabul. Și ca orice joc care se desfășoară în public, succesul sau eșecul participanților le poate pecetlui acestora soarta pe vecie. Miza fiind “cum își va aminti lumea de tine de acum înainte”.
Și exact asta se întâmplă!
După faimosul concurs totul se duce de râpă.
Vânătorul Amir devine propriul său vânat.
Deși el este stăpânul și are parte de toate privilegiile statului social, simte cum numeroasele talente naturale ale lui Hassan riscă să îi amenințe stima de sine.
De aceea nu face nimic atunci când fratele lui de suflet sau mai bine zis doar prietenul său, de fapt…sluga, trăiește cea mai traumatizantă experiență a copilăriei sale.
Dar umbrelor răului nu le pasă de remușcări și sapă tot mai adânc în sufletul lui Amir până când totul face implozie.
În urma imploziei destinele celor doi se despart. Fiecare își trăiește viața dar niciodată fericiți și împliniți până la capăt.
Cu drăcușorul de pe umărul stâng comentând încontinuu, în timp ce îngerul de pe umărul drept se arată extrem de rar și mereu tăcut.
Vânătorii de zmeie ar trebui să aibă pe prima pagină avertismentul “Atenție! Urmează întâmplări cu un puternic impact emoțional!”
Pentru că o dată ce ai citit această carte va fii imposibil să te mai gândești apoi doar cu milă și compasiune la toți copiii defavorizați.
Ci le vei simți durerea ca și cum ar fii a ta și nimic nu va mai fii ca înainte!
Alte recenzii de la Khaled Hosseini:
