Pe Ana Donțu am descoperit-o anul trecut, când l-am citit pe Flavius Ardelean. Am început cu volumul de poezii Cadrul 25, care mi-a plăcut enorm și pe care îl voi reciti zilele acestea, apoi am devorat Varșava, un volum de povestiri îmbibate în mister și pudrate din belșug cu elemente horror.
După ce am citit Câteva feluri de a dispărea, a lui Flavius Ardelean (vezi recenzia aici), am descoperit că îmi plac povestirile cu tentă horror, care șochează, care dor, care îți pun mintea la treabă și cartea Anei Donțu se încadrează perfect în tabloul acesta.
Povestirile ei au un punct comun, par a fi o continuare a primei povestiri și chiar dacă uneori ai impresia că e cam multă dezordine, e ceea ce eu numesc o <<dezordine organizată>>. Chiar dacă sunt multe personaje și multe perspective, pe măsură ce citești, cartea devine un puzzle care încet, încet prinde contur.
Nu aveam răspunsuri. Erau doar ploile care găureau lumea aceasta și deschideau uși înspre altele. Bălțile ca niște rupturi în realitate.
Ana Donțu închide în cartea aceasta tot felul de monștri, iar atunci când o deschizi te vezi nevoit să te descurci, să îți învingi teama și să stai la povești cu ei, să îi asculți, ca în final să îți poți răspunde la întrebarea „De ce?”. Atmosfera apăsătoare, sumbră, moartea care plutește peste fiecare pagină, nebunia personajelor, tentativele criminale, fiecare episod bizar, cu personajele sale insolite te țin cu sufletul la gură.
Cititorul primește niște imagini foarte puternice, care îl lovesc din plin, scene de-a dreptul incredibile, un delir total, care mie mi-a plăcut la nebunie. Am o afinitate pentru cărțile care șochează, care spun lucrurilor pe nume, care îți prezintă realitatea în culorile ei întunecate, fără a încerca să o îndulcească inutil.Un alt aspect care mi-a plăcut tare mult este faptul că Ana Donțu presară ici-colo câte un pic de poezie; întâlnim multe imagini frumos construite, care îți rămân în suflet ca aroma unei prăjituri pe care o adori.
Povestirile din Varșava te vânează prin fiecare cotlon al minții și nu ai nici o șansă de scăpare; rămâne numai să le accepți și să încerci să le descifrezi.
Eu îmi treceam neliniștea dintr-o parte într-alta ca pe o bomboană de lămâie, era galbenă și acră, o simțeam undeva în tibie.
