Ce mai poate fi spus oare despre evenimentele petrecute între zidurile lagărelor de concentrare Auschwitz-Birkenau, mai mult decât s-a spus deja?
Ce mai poate fi spus despre una dintre cele mai monstruoase perioade ale umanității atunci când criminalii și-au manifestat cruzimea în toată libertatea ei și au arătat istoriei fața pământeană a Iadului?
Dar toate aceste povești trebuie scrise și neapărat trebuie citite! De fapt nu doar citite ci memorate, ținute minte și repovestite!
Chiar dacă lectura lor doare, sfâșie și depășește imaginația oricărui coșmar niciodată nu trebuie să uităm miile, zecile-sutele de mii de suflete a căror singură vină a fost că…au existat!
Alma Rosé este vedeta filarmonicii din Viena. Adică nu este, era!
Violonista extrem de talentată care susținea concerte de prestație divină, cea care se urca pe scenă purtând rochii elegante cu spatele gol și care oferea publicului; vizual, auditiv și senzorial; o mică bucățică de Rai.
Ea supraviețuiește miraculos în urma ridicării perchezițiilor Gestapoului, a interogatorului care urmează, a transportului și a tuturor zecilor de filtre, toate posibile fatale, până la Blocul Experimental din lagărul Auschwitz.
Aici Dumnezeu nu există!
Dar este chemat eroic și obsesiv cu ultimele picături de speranță.
Ca si flacăra unei lumânări în fața uraganului, instinctul umanității se înverșunează să “ardă”.
Chiar dacă nimic nu mai poate fi la fel, viața care merge înainte e chiar mai nemiloasă decât finalul crunt al ei.
Cei care “dispar” sunt de infinit mai multe ori mai “norocoși” decât cei care rămân. Iar cei care rămân, ca să își poată înfrânge instinctul de a “auto-dispărea” își închid umanitatea. Nu mai simt nimic: onoarea, demnitatea, mila, ura, toate se amestecă ca o ciornă mâzgălită sau o partitură plină de note false ale unui compozitor ratat.
Doar frica și curajul mai vin din când în când de nicăieri și îl surprind mai mult pe cel care le simte decât pe cel care le provoacă.
Era o paradă grotescă; Infernul lui Dante, al nouălea cerc al iadului. Mărșăluiau și mărșăluiau, toți cu capetele rase; buboși și zbârciți; costelivi; cu picioarele goale și negre; în zdrențe ale căror dungi dispăruseră de mult, sub straturi de sânge și mizerie. Priveau fix înainte, cu ochi goi în care se stinsese și ultimul licăr de speranță. […]
Mergeau mai departe, năluci chinuite și acuzatoare, suflete zdrobite, foști avocați, slujbași publici, medici de renume, profesori universitari, scenografi și funcționari bancari. Părea aproape de neconceput acum însăși ideea că fuseseră cândva mai mult decât niște sclavi fără chip. p.53
Alma este recunoscută ca fiind faimoasa violonistă din Viena dar asta nu o afectează în niciun fel la început.
Ea știe că a pierdut lupta cu viața de când a intrat aici și așteaptă să se întâmple o dată.
Și se întâmplă.
Dar nu ceea ce se aștepta ea…
Își dă seama că statutul ei îi poate oferi putere. O putere pe care o poate da și altor muziciene din lagăr.
Devine astfel dirijoarea Orchestrei de Femei și începe să se joace cu soarta, mizând tot timpul pe roșu (culoarea speranței) conștientizând, în același timp, că șansele ca ruleta să cadă pe negru (culoarea morții) sunt maxime.
Cere membrii noi în compoziția orchestrei, direct celor mai mari torționari ai lagărului, știind că astfel poate salva câțiva deținuți pentru o zi, poate pentru două, sau poate pentru…cine știe?
Plusează mereu până la capăt: este totul sau nimic, acum ori niciodată, de fiecare dată, mereu!
În tot acest timp continuă să nu simtă, să fie goală de toate valorile vieții iar ori de câte ori cere noi și noi favoruri, este surprinsă ca toți ceilalți, așa cum ziceam, de propria frică și de propriul curaj.
Încetul cu încetul Alma învățase să-și stăpânească emoțiile pe care i le trezea această corvoadă macabră.[…] lagărul era un profesor nemilos. Îți dădea doar două opțiuni- să te adaptezi sau să mori.
Apoi iar se întâmplă ceva: îl cunoaște pe pianistul maghiar Miklós Steinberg și dintr-o dată umanitatea îi este descătușată fără să mai aibă control asupra ei.
Bărbatul cânta o muzică ce reverbera încă înăuntrul ei, îi atingea fiecare coardă a sufletului și-i redeștepta amintiri pe care se străduise să le îngroape. Era o parte din trecutul și viitorul ei, singura imagine vie a ceva intangibil, dar incredibil de important.
Setea de viață. Gândul acesta o străfulgera cu asemenea forță, încât trebui să se așeze din nou pe pat. Pianistul era prima persoană care-i reda setea de viață. p.190
Este atât de uimitor cum micile licăriri ale speranței, ale bucuriei, ale iubirii, reușesc să lumineze, slab și fără niciun fel de vlagă, chiar și în cele mai sinistre momente, atunci când întunericul este copleșitor.
Este atât de uimitor cum puterea supraviețuirii se încăpățânează nu numai să reziste dar și să devină mai mare și mai dominantă.
Și culmea, chiar dacă totul, dar absolut totul îi este potrivnic, ea reușește să găsească calea libertății, a alegerii și a controlului asupra propriului destin.
Atunci când nu mai este nimic de zis despre ceea ce s-a petrecut în interiorul sârmelor ghimpate de la Auschwitz, Ellie Midwood găsește o poveste revelatoare, ca o comoară strălucitoare la finalul unui labirint plin de capcane mortuare.
Alte recenzii de la Ellie Midwood:
