Am gândit că voi trăi ca un schimnic, dar ceva mă împinge spre oameni.( pag.267 )
Pentru un om care se simte încă de tânăr, bătrân şi mereu în preajma morţii, protagonistul din Zeflemeaua lui Tudor Brătescu reuşeşte totuşi să ducă o viaţă destul de plină.
Chiar dacă se lasă aşteptată, vocaţia de tată se împlineşte din plin.
Pofesional, medicul Gogu Slavescu trece prin dramatismul războiului, prin monotonia cabinetului privat, prin mediul oarecum pretenţios al unui mare spital şi, de unde nu se aştepta, chiar prin postura de primar.
Cât despre capitolul dragoste, aici autorul alege să îi arate personajului său cel mai mult capriciile şi lecţiile vieţii.
Acţiunea acestui roman stufos, de peste 600 pagini începe în anul 1916 şi se întinde pe mai mult de 25 de ani, în care vedem o mare parte a clanului Slăvescu – şi în special pe Gogu – traversând perioade de calm, sau tulburi şi periculoase.
Personaje numeroase evoluează, se ivesc sau mor în jurul simpaticului medic.
În faţa binelui, dar mai ales, în faţa nedreptăţii, a pericolelor, a dramelor şi a tragicului – atât el, cât şi majoritatea membrilor acestei numeroase familii – stau înarmaţi cu un instrument neaşteptat: zeflemeaua.
Acest autor român pare să fie pro unei opinii îmbrăţişate de mulţi literaţi şi mari oameni ai lumii: râsul, ca modalitate de trecere prin viaţă.
Sigur că ironia nu este la îndemâna oricui şi nici nu se potriveşte chiar peste tot.
De altfel, chiar Maria, mama şugubeţilor Slăvescu, se plânge ocazional de viaţa-i de familie, dusă “tot într-o zeflemea.”
Despre Tudor Brătescu admit că nu ştiusem nimic. Şi am fost uimită să descopăr un autor contemporan complet nou, admirabil, cu atât mai mult cu cât Zeflemeaua este chiar debutul său literar.
În modul cum construieşte personaje şi replici, în amploarea textului nicăieri forţată, în decoruri şi descrieri, nimic nu lasă indiciile unui începător stângaci.
Născut în 1952 la Bucureşti, în rândul protipendadei vremurilor, o familie bună, după cum el însuşi afirmă, “fără fasoane” .
Vacanţele copilăriei petrecute în casa bunicii paterne ( Vălenii de Munte ) şi cutiile de pantofi conţinând arhiva familiei, împreună cu educaţia aleasă şi pasiunea pentru istorie au fost, după toate probabilităţile, câţiva din factorii care au stat la baza elaborării unui roman despre familie.
Introducând aşadar acele elemente autobiografice care i s-au părut atractive cititorului, în mod direct (poate) sau prelucrate artistic, Tudor Brătescu integrează familia, istoriei, sau istoria, familiei.
Astfel că, la capătul multor pagini şi ani, cititorul , părtaş îndeaproape la iubiri, ezitări, greşeli, speranţe împlinite sau eşecuri, simte că a cunoscut chiar aievea familia Slăvescu şi un fel de melancolie că o nouă zi va începe fără ei…
Între altele mi-a reţinut atenţia erudiţia autorului, care înţelege imaginea de ansamblu şi implicaţiile perioadei istorice, formulând opinii curajoase şi asumate prin personajele sale.
NOTĂ: 9 / 10
Alte recenzii de la Tudor Bratescu:
