De-a lungul istoriei timpului istoria literaturii universale a dansat periculos pe marginea prăpastiei, într-un tangaj aproape neverosimil și totuși inevitabil, comițând nenumărate erori. Aceste erori, unele dintre ele involuntare, au creat molozul de maculatură înhumat sub rânjetul uitării.
Bineînțeles că ”marile creații” sortite eșecului au fost, în marea lor majoritate, cele cu iz propagandistic, kitsch-uri ale perioadelor de samavolnicie, caracteristice regimurilor totalitare. Dar, printre ele s-au strecurat și non-valorile unor pseudo-scriitori care, pur și simplu, au scuipat peste Templul Literaturii entropice cuvinte care doar au zgârâiat sufletele cititorilor, îndârjiți sau doar bieți amatori. În anumite ipostaze, anumiți oameni, deciși cu orice preț să iasă în evidență, au vândut truisme la preț de miracole.
Astfel că, în mod absolut firesc, plămăditorii de povești s-au împărțit, sau mai degrabă au fost împărțiți, în scribi și scriitori. Nu vreau să mă gândesc care este ponderea non-culturii la momentul actual, însă acești scribi se tot transformă în detractorii adevăraților scriitori, alegând să joace rolul cioclilor imunzi care băloșează pe la colțuri, asemeni disperatelor hiene flămânde care, din pricina unei imprevizibile miopii, nu mai reușesc să-și găsească îndestulătoarea pradă.
Anumiți scribi, cu precădere cei din epoca post-decembristă, se transformă în critici literari, purtători ai unor grunjoși ochelari de cal, judecând totul după o anumită matriță, ridicând astfel nejuste stăvilare în calea adevăratei literaturi.
Se cunosc nenumărate cazuri în istoria literaturii române ale unor astfel de detractori, care au încercat să desființeze nume mari precum Eminescu, Blaga, Arghezi și mulți alții. Scribii, crescuți în spiritul spinoasei generații ”xerox”, mai mereu scriind după dictare, au constituit, constituie și tot așa în veci vecilor, plaga lacomă a unei continue otrăviri a spiritului creator.
Copii ai lui Iuda, crescuți în sucul gastric al unor împăienjeniri de Sodome și Gomore stafidite de lâncezeala cugetului, scribii asigură veșnica reîncoronarea lui Brutus sau poate chiar a tragi-comicului Mucius Scaevola.
Plagă nesuturată a literaturii, scribii, cu aere de omnisciență, iubesc monologurile proprii și aplaudacii, străzile cu sens unic și temenelele, răsfirând pretutindeni nihilismul unei neputințe care încă își mai caută adepți în rândul etern schimbătorului vox populi.
