Ciprian Măceșaru este unul dintre poeții exponențiali ai valului post-decembrist, delectându-ne de ceva vreme cu freamătul unui suflet care a ales exteriorizarea prin intermediul poeziei, dar și al prozei.

o lungă întoarcere-acasă

îmi plac
ambuteiajele,
am atunci vreme
să trăiesc un pic.

până la
primul semafor
înghit
patru pagini de poezie
din cartea
proptită-n volan.
am vreme să descopăr
crăpăturile
din frumoasele
case de altădată,
să schimb câteva vorbe
cu mine,
să pun întrebări,
să răspund.

până la primul stop
e o lungă întoarcere-acasă.

În ciuda aparent tardivului său debut, la 31 de ani (totuși niciodată nu-i târziu), Ciprian Măceșaru este un poet picant și dulce în același timp, versurile sale mușcând și mângâind deopotrivă, într-o expresivitate tentaculară, născută din dorința creatorului care știe că are multe de oferit.

să desfaci o conservă de peşte
cu gândul la o posibilă
declaraţie de dragoste.
să cobori dintr-un autobuz în care,
fără ca tu să pricepi, urcase şi ea.
să treci fluierând
peste un câmp minat până la refuz,
apoi să mori de plictiseală
în fotoliul de-acasă.
să te uiţi la chiloţii unei femei
de parcă ai vedea
harta statelor unite ale americii.

Situată între asumare și modelare, poezia lui Ciprian Măceșaru are o tihnă aparte, ușor revigorantă, dar penetrantă taman prin ”complexitatea simplității” care nu apelează la jalonări derutante sau șerpuiri verbiatice.

îmbătrânesc
şi-n jurul meu
sunt tot mai multe
femei frumoase.

îmbătrânesc
şi visurile mele
suferă de reumatism.

îmi scriu
scrisori lungi
şi vesele
la care îmi permit
să nu răspund
niciodată.

Trăirismul pur din poezia sa emană un parfum aparte, îmbietor la suprafață, dar totuși tăios atunci când reușești să ajungi la miezul sensului, spărgând arțăgoasa coajă a cochiliei.