Dincolo de incontestabilul merit pentru promovarea tinerelor talente literare prin intermediul editurii Singur, pe care o patronează, poetul Ștefan Doru Dăncuș dăltuiește o poezie cu un pregnant iz social, având ca principal laitmotiv lupta dintre bine și rău la fiecare palier al existenței, în funcție de intensitatea trăirilor coroborate cu tendințele socio-administrative ale perioadei respective.
CURENT ELECTRIC IUBIND
Ce urcă spre-al voltajului tău piept.
Tu: plus şi minus – marea mea minune.
Un paratrăznet tare-ar fi corect
Tu strigi să vin şi uite priza oarbă
Cum nu ne vede electronii şi
Visez o instalaţie să ardă
Puterea de-a mai fi o dată vii
Un cerşetor prin sârma asta moartă
Alimentând o modă din reflex
Nu pot fugi dar numai tu mi-eşti artă.
Cât de bizar s-ar diviza un gest
De-aş vrea să te ating, o, preafrumoasă!
La mine e pustiu. Curent continuu
Aşa de mult aş vrea să fiu acasă
Şi să-mi sclipească-n vene, tandru, vinul
Eu strig. Tu strigi. Încarceraţi pe viaţă
Ca soarele şi luna ne vedem.
Bătaia lor de joc abia mă-nvaţă
Cum pot muri. Dar şi cum să te chem.
Dar şi de n-aş mai fi, o, preafrumoasă
O tensiune statică de-a dreptul
Atâta aş mai vrea când vin acasă:
Voltajul tău să-mi spargă mie pieptul.
Inechitatea, parșivismul elitismului, falsele prejudecăți ale unei societăți care merge într-o direcție greșită, sunt unele din tematicile primordiale din poezia lui Ștefan Doru Dăncuș.
GUNOIERII
Stau și cântă molcom la fereastră
Strada îi înalță din ciment
Omenirea plânge ca o proastă –
– Ca o țeavă de eșapament
Gunoierii-și cântă tragedia
Fluturi măturând pe caldarâm
Unde Dumnezeu s-a dus vecia
Și mireasma florii de salcâm?
Îi pudrează luna-n praf de cretă
Sunt al nopții fascinant decor
Împărțind sub geam de Julietă
Vodca și amarul pâinii lor
Către ora patru dimineața
Par vremelnici, mesianici hoți
Se ridică și-și culeg viața –
Fiecare-un tomberon cu roți –
Bufnițele pleacă la culcare
Noi, în somnul derutant pierim.
Gunoierul e o provocare:
Este cel mai veșnic anonim
Dar să fiu la modă cu prostia
Cartea-n stradă brusc am aruncat
Cine să-mi citească poezia?
Doar un gunoier s-a aplecat
Și mirat că Dumnezeu îi scrie
I-a răspuns cu-această poezie.
Creștinismul versificației are puritatea neaoșă a neîntinării credinței, cea în care valorile morale sunt veritabile punți de legătură între rațional și senzorial, ca o unitate revigorantă dintre trup și suflet într-o unicelulară armonie.
DESCIFRARE
Pe cine Doamne să zdrobeşti în teascul
Acestui an pierdut printre cuvinte
Nu vezi şi Tu cum amurgesc în fastul
Unei iubiri – şi nu-mi aduc aminte
De sânii ei ce mă orbeau pe vremuri
– Caligrafia paşilor pe-omături –
De fânu-n care nici nu poţi să tremuri
De-atâta istoveală strânsă-n pături
Atâta de pierdut s-o vezi cum vine
Cu genele-n luceferi aruncate
La cine Doamne Te răsteşti? La mine?
La iadul iernii ăsteia ciudate?
Compătimit de Tine Doamne unde-s?
La ce-mi slujesc şi sângele şi trupul?
La ce M-ai dezbrăcat de tot de Frunze?
De ce-a plecat şi prietenul meu, lupul?
La ce ninsoarea-mi pleacă din cornee?
E-aşa frumos şi uită-Te cum vine
Scriind pe gheaţa lumii – o femeie.
O Doamne, nu Te mai răsti la mine
Că uite, noaptea calcă iar pe mine
De parcă-aşa a fost şi înainte
Atâta vreau – s-o văd pierdut cum vine
Şi să-mi aduc şi-acum de ea aminte
Jelania poetului are ceva din nostalgia unui trecut oarecum arcadian, în ciuda faptului că Ștefan Doru Dăncuș nu abuzează de laudator tempor acti, preferând prezentul, cel care trebuie resuscitat, recreionat și repansat.
