Răsfirând peste pleoapele extrovertirii o altfel de poezie, Gina Goia pavează istoria poeziei cu un sentimentalism crispat în care senzația neantului, a golului care veșnic dansează între grotesc și sublim, se transformă într-o umbră docilă care urmează trupul pretutindeni.
gândurile mele bastarde
să-i spun mamei că nu o vreau prietenă pe fb
este ca şi cum i-aş spune că-i grasă şi văduvă
că mi-a rătăcit toate scrisorile şi lucrurile personale
mobilierul şi covorul persan de la primul soţ
nopţile mele adormite fără poveşti citite şi mai ales
ziua de azi când o caut la telefonul ocupat
nu obişnuiesc să sun nici uşi
nici telefoane
nici emailuri
homofobica-mi aluniţă dintre sâni începe să-mi
semene
aprinzi focul în odaie
şi priveşti dincolo de flăcări să vezi copilul care-ai
fost şi care aştepta să fie mare
marele s-a-ntâmplat pe neaşteptate şi acum te vrei
mic alergând în ograda bunicilor ori la întâlnirile
de amor de lângă biserică
mai apoi îţi culegi stările astea de kakao şi fiindcă
un gând mândru te ciupeşte de fese îţi tragi un
şut
şi-ţi ajunge
g. goia/ dublin
Gândurile și simțirile poeziei își vascularizează vuietul într-o asimetrică gravură, exact ca și în viață, cu măriri și decăderi, într-o alternanță plină de zbucium entropic, vasale veșnicei interogări aparent oclusivă la adresa capricioasei condiții umane.
în luna mai
purtai o bluză galbenă stoarsă din grumazul păpădiilor
ai crescut bărbat tânăr iar eu femeie mică
ceva nevăzut ne-a legat ca un dulce blestem
îţi aminteşti liniştea care muta
ne aduna într-un doar unu’
şi
aşa
am învăţat iubirea deopotrivă cu ura
între timp ai devenit un bou pe numele tău
mic
eu am rămas aceeaşi
gina goia/ dublin
Solitudinea contemplativă are la poeta Gina Goia o anumită dezbărare, un non-conformism care nu se va ascunde vreodată după deget în numele șablonardului instinct de turmă.
am crezut că pot să adorm
că pot să-mi trag perna sub bărbie
şi cu ochii-nchişi să-mi pun ciorapii verzi
cu mâinile tale
să mă acopăr cu mâinile tale
şi mai ales să te închipui un curcubeu
în formă de spirală
cu-o linie petrecută-n el
un fel de atingere de bărbat
dintr-un şold în altul de femeie
ca o idee neîntreruptă aşa cum probabil
Iisus ştia să comită în orele lui de
terapie-n grup
dar tu îţi porţi crucea ca pe-o inimă
respiri din ea şi-mi dai şi mie
ca şi cum mi-ai spune hai să desenăm
o altă lume
după chipul şi asemănarea
durerii
poate că atunci o să învăţăm că viaţa
este o întâmplare sexy
că iubirea este la îndemâna oricui
şi mai ales la îndemâna
oricui
eu râd şi asta te face tânăr
viril în odaia care-şi revendică pereţii
îţi arată că are ferestre
şi mai ales un număr oficial pentru
corespondenţă
g.goia/ dublin
Dincolo de chinuitoarea căutare, care viermuiește în felurite moduri în sufletul oricărui muritor, Gina Goia oferă adevărul de sub schimbătoarele dioptrii, nu în funcție de capricii, ci în funcție de cum te rogi, cu ochii larg deschiși sau cu pumnii încleștați.
multumesc 🙂
absolut corecte observații. doar cam frugale, poezia ginei goia merită o analiză mult mai aprofundată și necesită, obligatoriu aș spune, un unghi de privire psihanalitic.