Trăirismul în literatura autohtonă post-decembristă

Din punctul meu de vedere ” părintele” trăirismului din literatura autohtonă nu poate fi numit decât Mircea Cărtărescu, cel care, într-un mod terifiant de original și de penetrant, a deschis calea scriitorilor din prezent. El a fost pionierul unei altfel de literaturi, care nu a vrut să ascundă gunoiul sub preșul de la intrare, și nici nu a camuflat rana sub un morman de pansări și repansări, ba dimpotrivă, a scos-o la vedere. De ce? Pentru că trăirismul din literatura cărătăresciană nu poartă mantia beatitudinii de altădată și nu fabrică idolatrii pe bandă rulantă. El doar înfățișează realitatea, cu firescul uneori grotesc, alteori hilar. O realitate cu clipe ancestrale și clipe vide, care se împletesc sau se anulează, totul într-un cocoloș de trăiri și netrăiri, cu paradisuri șubrede și purgatorii existențiale terifiant de încăpățânate.

Uneori, realitatea înfățișată de trăirismul cărtărescian ridică pe culmi nebănuite banalul cotidian, înșiruit sau sfărâmat în unitați frazeologice, sau doar ambigue gângureli, în care se răsfiră firul de nisip din clepsidra omului simplu, printre languroase filosofii ale gândurilor obișnuite să jaloneze cu tentația spovedirii și sărutul de plumb al promisiunii  celeste.
Este drept că, încă de la începutul anilor 90, când, după aproape jumătate de veac de minciuni înghițite cu flămânzenia unui struț orb, lumea era însetată de adevăr, dar mai ales de redefinirea acestuia, norodul carpato-danubiano-pontic descoperea sau redescoperea, după caz, capodoperele unor monștrii sacrii precum Cioran, Eliade, Țuțea, Goma, Paler, Steinhardt.

Lumea era obsedată de purificarea interioară, una care, în mod paradoxal, mergea la pas cu promenada scâlciată a bișnițărelilor imunde. Într-un anume fel era ceva asemănător cu cioclul care merge la teatru sau la operă doar pentru a scuipa semințe pe podeaua ceruită a sălii. Așa au apărut și pseudoscriitorii, poeței de buzunar și artiștii de cartier, care au provăduit, și încă mai continuă să o facă, un soios gen de literatură latrinară, creatoare de maculatură. Nu vreau să nominalizez pe nimeni la acest capitol. Nu are rost. Se cunosc ei mult prea bine.

Ceea ce este cert, cel puțin pentru mine, este faptul că din trăirismul cărtărescian își trag seva oameni de cultură precum Ruxandra Cesereanu, Ana Barton, Cristina Nemerovski, Alexandru Voicescu, Radu Găvan, Iulian Tănase, Cosmin Perța și mulți alții.

Trăirismul postdecembrist de sorginte cărtăresciană este cel care dă acum pulsul literaturii autohtone printre tineri precum Diana Farcă, Ana Mănescu, Cristina Boncea, Lina Moacă, Lavinia Călina, etc. Este trăirismul care nu se sfiește să așeze sub lumină mobila șubredă a zilelor din viața unui om obișnuit, ținându-se departe de telenovelismul pompos al unei nejustificate idealizări, refuzând minciuna și dansul firului de păianjen care promite vise aurite și zâmbete eterne. Este literatura în care brazdele senectuții nu sunt învelite sub pomada poetizării, dar nici nu alunecă în unduitoare mantii baudleriene. Este realitate. Realitate și trăirism.

Citiți, trăiți și fiți voi înșivă! Restul e fandacsie, neicușorule!