Zece poeți pe care trebuie să-i citești

 

Pe vremea adolescenței mele, când visam că voi ajunge un poet celebru, am citit foarte multă poezie, neprogramatic, citind de-a valma cu o flămândă curiozitate, plăcere ți compasiune.

Din tot ce am citit, deși mărturisesc că nu i-am înțeles pe toți pe de-a întregul, vă prezint lista mea de zece poeți pe care consider că trebuie să-i citiți.

1. Mihai Eminescu

Absolut orice listă a iubitorilor de adevărată poezie trebuie să înceapă cu el, Zeul, Intangibilul, cel care a călărit pe spumegânda coamă a perfecțiunii, zugrăvind și demolând cu un patos cutremurător în ciuda micilor erori gazetărești care, în ochii unora, a dus la o nedorită desacralizare a Eminului.

Atât de dulce esti, nebuno,
Ca le esti draga tuturor,
Cunosc femei ce dupa ochii
Si dupa zâmbetul tau mor.

Femei frumoase si copile
Te-ar îndragi, te-ar saruta.
Tu ai iubirea tuturora ­
Si numai eu iubirea ta.

Un farmec blând de fericire
Tu raspândesti oriunde-i sta ­
Esti fericirea tuturora
Si eu sunt fericirea ta.

De râzi, se desprimavareaza,
Învie totul unde-i sta,
Caci tu esti viata tuturora
Si numai eu viata ta.

De dragul tau si flori si oameni
Si stele sa traiasca vor.
Pe mine ma iubesti tu numai
Si numai eu doresc sa mor. 

2. Lucian Blaga

El este, în mod indubitabil, favoritul meu. farul călăuzitor care m-a îndrumat, mentorul care mi-a strecurat în suflet misterul și dumnezeirea cu aceeași imprevizibilă intensitate, legându-mă de ancestral și teluric sub aripile unui jurământ al sincerității față de mine însumi.

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru. 

3. Tudor Arghezi

Acest bătrânel simpatic și șugubăț, incisiv și insinuant, a pavat scările sufletului meu cu năucitorul amestec de anecdotism și înfierare prin necruțătoare verdicte poetizate într-un caricaturism cu iz filozofic care s-a priceput de minune să îndulcească și să otrăvească cu aceeași mână, fără să așeze etichetele potrivite peste borcanele de zahăr și cucută.

Vrui, cititorule, sa-ti fac un dar,
O carte pentru buzunar,
O carte mica, o carticica.
Din slove am ales micile
Si din intelesuri furnicile.
Am voit sa umplu celule
Cu suflete de molecule.
Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotacel
Pe-o foaie de trestie-ngusta.
O harpa:am ales o lacusta.
Cimpoiul trebuiia sa fie un scatiu
Si nu mai stiu…

Farmece as fi voit sa fac
Si printr-o ureche de ac
Sa strecor pe un fir de ata
Micsorata, subtiata si nepipaita viata
Pana-n mana, cititorule, a dumitale.

Macar cateva crampeie,
Macar o tandara de curcubeie,
Macar nitica scama de zare.
Nitica nevinovatie, nitica departare.
As fi voit sa culeg drojdii de roua,
Intr-o carticica noua,
Parfumul umbrei si cenusa lui.
Nimicul nepipait sa-l caut vrui,
Acela care trasare
Nici nu stii de unde si cum.

Am rascolit pulberi de fum… 

4. Nichita Stănescu

Magistral prin jocul criptării cu ajutorul sinuoasei decriptări, iluzionând deziluzia prin poeticitatea cuvintelor simple dar pline de vervă și simțire nealterată, a știut să fie, ridicând conjugarea primordialului vers existențialist pe culmile unui ancestral coruptibil doar prin sinceritatea trăirii.

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…

5.Nicolae Labiș

Dincolo de mitizarea prematurei sale morți, a picurat cutremurătoare emoții peste pleoapele viselor și neviselor în fulgurante extrovertiri intimiste care au știu să ofere fără să ceară, într-o versificare onestă fără striațiile redundanței dar, mai ales, fără facilismul jalonării dualiste.

Aromitoarea lene dospea in baldachin.
Pe strampe-n jur stramosii piosi ca la o ruga.
De sub blazonul stirpei, de smal si au plin,
Se intindeau tentacule, sa suga.

Si rastignita tara platea tributul grue.
De sange si de lacrimi, de seva si sudoare;
Isi sucutra faptura in spasme lungi, mereu,
Neodihnita, amenintatoare.

Cand zorile venira in vuiete de tun,
A izbucnit sub ceruri ca flacara, mania;
Si-a risipit puterea in valmasag nebun
Stapana de-altadata, trandavia.

Barbati tari si mandri, cu maneca sumeasa,
Au aruncat in flacari tot putredul gunoi,
Si totusi unii trantori prelinsi in noua casa
Au inelat pe deget blazoanele mai noi,

Au pangarit cuvinte rostindu-le tipate,
In noua randuiala si-au cautat culcus;
Razand de munca dura, de-nalta-i demnitate,
S-au rasturnat in valuri de vinuri si de plus.

6. Panait Cerna

Și el răpus de o prematură moarte, împovărat de causticitatea vicisitudinilor neîndurătoare, nu prea este mediatizat în cercurile literare, fiind considerat un poet minor. Versurile sale, de o halucinantă hipersensibilitate, au reușit să-mi strecoare în suflet vibrațiile cotropitoarei emoții.

Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul…

Un Dumnezeu- cum te credeau părinții-

Plutește-n veci deasupra suferinții:

El nu ne poate înțelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,

Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,

Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:

El din ființa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,

Supt umilinți ce nu le știe cerul;

Tu ai gemut când te pătrunse fier,

De-au tremurat și ucigașii tăi.

7. Octavian Goga.

Iubindu-și patria și neamul, a plâns odată cu suferința omului de rând, încercând să se identifice cu sufletul bătătorit de nevoi neîmpliniri al oamenilor greu încercați de soartă care niciodată nu au crezut că orizontul speranței poate fi mai mare de o lacrimă.

Arare-n pribegia noastră,
Când calea ni se-ncrucișează,
Din lamura văpăii moarte, 
Eu simt cum reînvie-o rază…

Ne rumenește-n drum obrazul
Și licărirea ei ne minte
Când fulgerul unei clipite
Despic-aducerile-aminte…

Vai, mintea, văduvă bătrână,
Vrea morții iar să și-i dezgroape…
…Și tu-ți întorci grăbită fața,
Să nu-ți văd plânsul din pleoape…

Rămân învins…-Aud viața
Cum mi te fură…mi te cere…
De ce n-am dreptul de-a te plânge,
Când să te blestem n-am putere?…

8. George Coșbuc.

Un poet al amurgului nostalgic, al drumurilor neasfaltate peste care destinele se rostogolesc agale între vecernia și utrenia ducerii în neștire, mereu sub umbra crucii.

Supt un mal legata plută,
Se mai mişc-abia. Duios
Geme apa-n veci zbătută
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos scoboară
Tot mai jos, mai jos.

A, apus! Şi dintr-o dată
Nu mai vezi nici deal, nici drum,
Totu-n zarea-ntunecată
Şi-a pierdut şi loc şi nume,
Nu cred c-a mai fost pe lume
Noapte ca acum.

Parcă-i mort de veacuri satul
Şi trudit de-atâta clint
Doarme-adânc întunecatul
Codru-n văi, iar la răstoace
Plopii-au început să-şi joace
Frunzele de-argint.

9. Ion Minulescu

Un poet al destinderii lăuntrice care a împletit lumina și întunericul în penetrante boemii într-un joc de filosofii glumețe și glume filosofice care au scurs în sufletul meu oscilațiile simțirii și tumultul nerăbdării aproape apoteotice.

Toamna-mi scutură castanii din grădină şi pe cer
Norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,
Iar în vale, furtunoasă, pe subt ţărmul nalt şi drept
Trece marea şi mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aştept?…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară
Să visez sub alte ceruri şi să plâng în altă ţară.
Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,
Nu era la gară nimeni… nimeni nu ştia din sat…
Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân
Ceilalţi toţi să-şi strângă banii şi iubitele la sân?
Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat
Şi-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat
Sunt ca ei şi-i fac să uite pe cei morţi şi când cei morţi
Nu se mai strecor în taină pe şosea, pe lângă porţi?…
Ce le pasă lor?…

10. Marin Sorescu

Un poet al cuvintelor din spatele versurilor, al zvârcolirilor intuite, care fac din real și ireal un colorit aparte în care curcubeul și glodul teluric zvâcnesc sub trăiri de catarsis și parfum halucinogen al nostalgiilor învolburate.

cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcţionează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împuşcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audienţă
îndrugă verzi şi uscate
şi nici nu-ţi vine să crezi ochilor
câtă credinţă pun ele în ele însele

 

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 iubitori de carte s-au alăturat Tribului Booknation.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Website Comments

Iubim comentariile tale :)