În romanul Femei singure descoperim o nouă paștizare a unei societăți postbelice care s-a plictisit să-și tot caute sensul. Este o poveste despre falsitatea pseudoaristocrației știrbite de vechile valori, care se refugiază în banalitatea cotidiană pe care încearcă din răsputeri să o împovăreze cu nimicuri glazurate cu poleiala unor străluciri prăfuite de idei și gânduri duse până dincolo de absurditate, undeva între granița dintre teluric și ancestral printre stropi de monogamie lăuntrică unde sinceritatea cuvintelor a ajuns să fie o utopie.
Cesare Pavese, întotdeauna sincer și tăios în fiecare capodoperă literară pe care ne-a oferit-o cu o amplă generozitate, varsă peste colile creației sale strigătul oclusiv al unei rătăciri care se zbate între Atunci și Acum, într-o lume despicată de acel fatidic moment în care lumea a ales drumul greșit la răspântia destinului, răsfirându-și entropia pașilor prin promoroaca căutărilor, al recreionărilor de idealuri lipsite de tentaculele unei solide temelii și al tranziției dintre Minus și Plus, aproape scuipând cu un amestec de ură și resemnare sentimentul irosirii și al ratării, pe care societatea italiană al epocii postbelice, care încearcă să uite, îl ține ascuns sub masca unei boemii oscilante, una care începe să semene tot mai mult cu acel cocoloș sisific de neputință și ambiție hilară.
Lectura este captivantă, lăsând impresia că oferă totul într-un singur strop îndestulător, având îmbinări de trăiri într-un mod paradisiaco-abisal, împletind plictiseala cu evadarea și alunecarea în gol cu bacanale ancestrale ale unui templu care nu uită niciodată să mângâie cicatricile conjugărilor existenței care a încercat să danseze prin clipe valpurgice cu șarpele transformat preț de o singură noapte într-o frumoasă sabină numită Sfidare.
Personajul principal, Clelia Oitana, se lasă prinsă într-o lume a restaurantelor, cazinourilor și a artiștilor rătăciți la periferia redefiniri într-un Torino care încă își linge rănile în tânguirea amintirilor ce se amestecă cu rugăciunile rostite doar în momente de ananghie strangulatoare.
Scrisă cu doi ani înainte de sinucidere, Pavese repoetizează atrofierea hedonismului într-o capodoperă care exprimă chintesența realismului în literatura secolului XX, fiind răsplătită cu prestigiosul premiu Strega.
Lectură plăcută vă doresc!
Alte recenzii de la Cesare Pavese:
