Când am văzut coperta luminoasă și senină, mi-am zis că mai mult ca sigur Neverland va fi o Țară de Nicăieri a lui Peter-Pan, adaptată. Firește că m-am înșelat. Neverland-ul lui Radu Găvan nu deschide porțile către un univers roz, ci te cheamă într-o lume rece și crudă.
În cartierul de la periferia orașului, plin de gunoaie, bețivi și drogați, Anton încearcă să-și educe într-un mod cât mai potrivit unica fiică, dorindu-și cu ardoare să treacă peste moartea soției sale, care parcă i-a rămas gravată cu sânge pe suflet.
Protagonistul vrea să pună bazele unui viitor decent fetei sale, Letiția, dar aceasta devine pe zi ce trece mai melancolică și introvertită, creând un gol între ea și tatăl său, gol ce se adâncește din ce în ce mai mult odată cu problemele financiare ale familiei.
Ispitit de bani, Anton ajunge să lucreze pentru cel mai bogat om din cartier, Luis. Pășește altfel într-o lume interlopă care îl face să privească lucrurile superficial și distorsionat. În paralel cu această poveste, un băiețel de doar șapte ani se luptă cu traumele provocate de tatăl său.
„La început stăteam pe scaune diferite, în trenuri diferite. Apoi am ajuns în același tren. Apoi pe același scaun, unul în brațele celuilalt. Încetul cu încetul am alunecat, am mai rămas un timp lipiți, apoi ne-am prelins pe scaune alăturate, pe nesimțite am lăsat toate lucrurile mici să își facă loc între noi și, spre sfârșit, ne-am mai privit încă o dată cu ochi goi, din colțuri diferite, după care ne-am întors privirile și ne-am amestecat în mulțime.”
Părerea mea e că Neverland creionează relația părinte-copil și dacă ar fi să îl încadrez într-un gen anume, acela ar fi thriller psihologic. Fiecare paragraf m-a făcut să meditez asupra unor lucruri pe care le ignoram în trecut. Dacă în Exorcizat (romanul de debut al autorului), protagonistul se luptă la propriu cu niște demoni, în Neverland se dă războiul pe viață și pe moarte dintre Anton și demonii săi interiori, care îl bântuie și îl anihilează pe zi ce trece. Găvan reușește, prin cartea de față, să te inspire, să îți dea speranță și curaj după care te trântește cu brutalitate la pământ, făcându-te K.O.
Neverland nu e un roman de acțiune, dar nici unul siropos. Neverland e un roman dur, crud și sângeros, care te izbește în față exact ca o briză rece dimineața. E peisajul pe care ești obligat să îl privește clipă de clipă, deși încerci din răsputeri să îl ignori.
Alte recenzii de la Radu Găvan:
