De ceva vreme, am început să citesc poezie. Multă, foarte multă: Blaga, Ioana Nicolaie, Păunescu, Ana Blandiana. Cred că m-a lovit perioada aceea lirică pe care se spune că o are, la rându-i, fiecare „scriitor”. Apreciez poezia, mi se pare, de fapt, mult mai greu să scrii poezie, decât să scrii proză. Fie ea și scurtă.
Vreau să spun, scriind poezie închizi universul într-un corion, într-o palmă, asta în câteva minute. Dar la un roman, la o carte de dimensiuni mai mari, surprinzi ceea ce vrei să spui într-un număr mult mai mare de pagini. Este, la o adică, o chestie de perspectivă, nu neapărat estetică. Doar că poeții, din păcate, nu mai sunt citiți; ei fac micuțe „stupuri” între ei și se citesc, doar așa. Păcat! Pierdem atâta literatură bună.
Ioan Pop Barassovia și volumul său de poezii, Persoane dispărute. O să încep recenzia cu următoarea poezie care, de altfel, se găsește și pe partea posterioară a coperții și care e intitulată, simbolic, „Primul om viu”: „e afară un parc cu statui și tufișuri/ vine în urma mea/ și se oprește în fața unui bloc demolat/” – pentru mine, versurile acestea corespund cosmogoniei, increatului cosmic; poetul se sustrage, astfel, ideii de inițial, de echilibru. Cel care „vine în urma mea”, este factorul perturbator al stării de echilibru și, cu alte cuvinte, cel care aduce viața. În continuare, /prin pereți cad cuvinte izolate termic/ toți și-au pus termopane în blocul epavă/ eșuat pe marginea străzii rulante/ umblă cu stomacul gol/ spun că stomacul n-are fereastră” – aici, BUM, autorul schimbă registrul.
Neomodernismul e în floare, termenii „nespecifici” (lucru schimbat, puțin, de la Arghezi încoace) își găsesc viață între rândurile poeziei, „termopane”, „stomac”, „strada rulantă”, Ioan Pop îi integrează într-o manieră viabil stilistică, în pas cu omogenizarea orientărilor sale literare. Drept să vă spun, îi iese. Asta a fost una dintre biluțele albe ale volumului.
„prin burta goală văd/ primul om viu din viața mea/ trece curgând printr-o gaură de râu/ iese țâșnind dintr-o gură de canal/ ține în mână un capac adus de inundații” – ultima strofă a poeziei funcționează ca un verdict, ca o definitivare a unui destin. Omul, cândva singur, cândva neîmblânzit, ajunge să stăpânească lumea care trăiește și, într-o eră modernă, să distrugă, să se drogheze, să ucidă, să mintă, să ridice blocuri, zgârie-nori care să atingă și să străpungă cerul. Omul, omul, unealta lui Dumnezeu care capătă rațiune proprie și violență proprie, care uită să iubească, să trăiască și se scaldă în mânia aproape viscerală, palpabilă, a cuvântului. Ieșind „țâșnind”, omul are valoarea hiperbolizantă a fulgerului, lucru ce reiterează schimbarea sa – atât fizică, cât și psihică.
Poezia lui Ioan Pop Barassovia este o poezie ascunsă, misterioasă, dar palpabilă. Apelând la metafore ingenioase, punând preț pe plasticitate, pe universuri colorate și motive aparent banale, el creează o lirică plină de efervescențe filosofice și ancorate în real, în acord cu o inteligență lirică debordantă.
„dispar dintr-o clipă în alta/ mirosul tău luminos/ îmi pătrunde în păr/ până la os/ oasele transparente/ care cresc din pământ/ împreună cu iarba vânătă/ am renunțat la iluzia că încă exist/ când s-a închis câmpia neagră/ acum e iarnă e vară/ e dimineață e seară” – aici, da, putem observa dorința autorului de a-și exprima dezinhibarea poetică, de a-și manifesta spiritul liber creator – aproape comprehensiv, exacerbat – avangardism, să zicem, dar prea ne-am duce în trecut.
Dorința de liber arbitru, de spargere a complexităților care încorsetează „libertatea” poeziei. În aceeași manieră, orientarea stilistică, „cuvântul potrivit”, adecvarea expresiei la conținut – să zicem, da, asta-i lirica modernă, neomodernă. Cu alte cuvinte, plăcută!
Lirica lui Ioan Pop Barassovia este una bună, este una plină de contur, de universe poematize, filosofate, plină de culori și forme, de metafore ciudate, de aspirații înelungate și prelungite. Este o oglindire a omului în apă, în apa care cristalizează privirea, într-un ochi miop și întors devreme spre cer. În aceeași măsură, este strigătul omului, este dorința de evadare – este, cum să-i zic, genială.
Tare mă bucur că am avut ocazia să citesc Persoane dispărute – pentru câteva zeci de minue, sufletul meu a dispărut din această lume, pentru a se prinde în paginile cărții. Și, Doamne, ce mi-a plăcut!
Lecturi minunate și numai bine, dragi cititori! 🙂
Alte recenzii de la Ioan Pop Barassovia:
