Încă de la început vreau să vă spun că, pentru mine, cartea asta face parte din acea categorie privilegiată a lecturilor: merge al naibii de bine alături de un pahar de vin roșu, seara, când punem lumea pe mute și ne lăsăm pradă poveștilor. Da. Despre povești este vorba. Despre povești și povestitori sau povestași, cum îi numește, atât de duios, Llosa, unul dintre cei mai mari scriitori ai vremii noastre, posesor de Nobel pentru Literatură (2010).
Și, dacă tot vorbim despre povești, așezați-vă comod, că începem: A fost odată ca niciodată o carte cu povești culese din lumea arabă, cele mai vechi datând din secolul al IX-lea. Cartea se numea „O mie și una de nopți”. Cred că nu există copil, tânăr sau adult al zilelor noastre care să nu fi auzit de ea sau de personajele cheie: Șeherezada și regele Șahriar. Ei bine, Mario Vargas Llosa nu a făcut altceva decât să vină cu propria versiune, și i-a ieșit o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu mai multe personaje. Adică, actorii își joacă propriile roluri – Mario și Aitana – dar devin și Șeherezada, regele Șahriar, sau personaje din istorisirile iscusite ale povestașei.
Și ce frumoasă e povestea Șeherezadei, nu-i așa? Un rege sasanid, Șahriar, află că, în timp ce pleacă la vânătoare sau la război, soția și concubinele din harem o pun de orgii cu sclavii și eunucii din palat. Răzbunarea regelui este peste măsură de aprigă: îi ucide pe toți cei implicați în desfrâu și le pune gând rău tuturor fecioarelor din regat, luând de soție câte una în fiecare zi și trimițându-le apoi, la ivirea zorilor, sub securea călăului. Familiile cu fecioare fug cât văd cu ochii, numai fiica vizirului cere să-i devină soție sângerosului rege, iar aceasta este nimeni alta decât frumoasa Șeherezada. Apoi, ce reușește Șeherezada știe o lume întreagă.
În „O mie și una de nopți”, Mario Vargas Llosa încearcă un elogiu povestitorilor din toate timpurile, convins fiind că: „aidoma vieții, literatura bună nu se astâmpără nicicând: ea evoluează, se adaptează, se reînnoiește și, fără a înceta să fie aceeași, e mereu alta, cu fiecare epocă și cu fiecare cititor”. Piesa a fost pusă în scenă pentru prima dată în iulie 2008, la Madrid, dar a mai suferit corecții în timpul reprezentațiilor din alte colțuri ale lumii, astfel că varianta publicată este cea finală.
Literatura mai e și asta: o permanentă revanșă față de toate necazurile și frustrările vieții
Ca o concluzie, pe tot parcursul celor 152 de pagini, am avut o stare de încântare și de dor de basmele copilăriei (n-ar fi rău să recitesc câteva!) și mă gândesc că, trezind în mine niște sentimente atât de puternice, chiar e o carte bună, nu cea mai bună a lui Llosa, dar e altceva față de romanele cu care ne-a obișnuit scriitorul latino-american.
Alte recenzii de la Mario Vargas Llosa:
Interesant. Daca este asemanatoare cunoscutei povesti atunci, mai mult ca sigur, este o carte captivanta.
Este! 🙂
Pentru a supravietui trebuie sa ne spunem povesti.