Cele două microromane ale scriitorului italian Cesare Pavese reprezintă cu siguranță examenul de maturizare al acestuia, trecerea la următorul nivel, cu mult mai impetuos și maiestuos decât faza empirică a scriiturii sale. Este, dintr-un anumit punct de vedere renunțarea la orbecăirea juventuții în favoarea unui stil insinuant, dar care întotdeauna știe să ajungă la zeama fructului promis. Un stil care îl va consacra pe Cesare Pavese, așezându-l, pe bună dreptate, în categoria marilor scriitori universale.
”Vara de neuitat” este un microroman care, la prima vedere, înșiruie redundante verbialități oscilante, de parcă ar fi dorit cu orice preț să deruteze, precum pisica care se învârte în jurul propriei cozi. Însă, datorită stilului molcom și simplist care nu cade în capcana cuvintelor pompoase, cititorul se trezește fix în mijlocul unei acțiuni în care clipele vide și clipele rodnice se întrepătrund în muguri de trăire firească.
Descrierea felului de a fi al Giniei, personajul principal din ”Vara de neuitat” este absolut uimitoare, știut fiind că este dificil ca un scriitor să treacă într-o perfectă armonie de la masculin la feminin păstrând aceeași acuratețe descriptivistă a trăirilor spovedite sau nu.
”Vara de neuitat” pare a fi o poveste despre nimic, însă dincolo de acest zid, aparent impenetrabil al nimicului, se ascunde maturizarea forțată și contorsionată a unei adolescente sfâșiată de eterna luptă dintre rațional și senzorial, carnal și spiritual.
printre stropi de apolinic și dionisiac Ginia dansează cu pași mărunți pe ringul vieții, trecând într-o șchiopătândă alunecare de la imcaulare la maculare de la sinestezie la pestilențialitate într-o continuă descoperire a ruginitului giulgiu ce odihnește pe umerii unei inerte societăți.
Truismul și superlativul vieții găsesc în microromanul ”Vara de neuitat” un făgaș propice etalării adevăratelor trăiri ale omului simplu.
Microromanul ”Plaja”, deși este de mai mică întindere, mi-se pare a fi ceva mai complex prin tematica abordată, aceea de redefinire a propriului eu în strânsă corelație cu ceilalți, pentru că, indiferent dacă omul este sociabil sau solitar. totul se trăiește cu adevărat în doi. Suferi sau ești fericit doar din pricina celui de lângă tine.
Într-o interșanjabilitate aproape valpurgică a felului de a fi, personajele din ”Plaja” trăiesc la intensitate maximă necuvintele și nezămislitele gesturi sub aureola unei culpabilități tacit acceptate de către întreaga societate care știe că blamarea simțirilor de moment, indiferent dacă sunt sau nu îndreptățite, nu fac altceva decât să strângă și mai mult nodul gordian al sentimentului de inutilitate peste grumazul conjugărilor și a spaimelor sinistrozice.
Sunt atât de multe sentimente sucombate în ”Plaja” încât la fiecare pagină ai impresia că ele vor exploda,împroșcând cu vuietul lor întreaga aparentă pace lăuntrică. Totuși ele nu erup, de parcă vulcanul trăirilor fiecărui personaj ar fi prins într-o interminabilă stare de profundă hibernare. Nu de puține ori ai impresia că fiecare trăire a personajelor este o îndrăzneață caligrafiere a calmului de dinaintea furtunii, însă personajele lui Pavese aleg să poarte furtuna în ei ca pe o bine meritată împovărare care umple golul clipelor pierdute.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Cesare pavese:
