Andrea Calogero Camilleri este un scenarist, regizor de teatru și televiziune și scriitor. Personajul cel mai de succes din romanele lui Camilleri este sicilianul Commissario Montalbano, numit astfel după scriitorul spaniol Manuel Vázquez Montalbán.
Câinele de teracotă, al doilea volum din seria Un caz al comisarului Montalbano, începe cu o întâlnire față în față cu mafiotul Tano Grecul, un camion plin cu marfa unui supermarket, abandonat inexplicabil, și niște cuvinte ale unui muribund care îl duc pe Montalbano într-o peșteră secretă în munte. Ascunși acolo se află doi tineri uciși, îmbrățișați, păziți de un uriaș câine de teracotă.
O crimă care datează de mai bine de cincizeci de ani. Cu toate astea, comisarul lucrează la anchetă frenetic, cu multă pasiune, și ajunge într-o călătorie prin trecutul insulei, în inima întunecată a unei familii și în mijlocul ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă există riscul de a fi în pericol.
Protagonistul a reușit să adune milioane de fani în întreaga lume prin talentul său de a dezlega până și cele mai enigmatice cazuri.
Mi-a luat o vreme până m-am obișnuit cu romanul. Mai mult cu limbajul, pentru că genul deja îmi era familiar și mă simțeam ca acasă. Dar trebuia să fiu foarte atentă la limbaj, să pot înțelege exact ce spun personajele, încât primele cincizeci de pagini mi-au părut obositoare.
Apoi, mi-a trebuit o pauză de o săptămână până să mă apuc din nou de ea. Dar asta mai mult din cauza programului încărcat.
După o vreme, am început să ador acțiunea, personajele și povestea lor. Încărcată de suspans, replici acide și amuzante, toată cartea este plină de niște culori atât de vii, încât la un moment dat dă impresia că freamătă în mâinile tale să fie terminată și să afli sfârșitul.
Cu toate că încă nu am citit primul volum, nu mi se pare musai să începi cu el, m-am obișnuit foarte rapid cu toate personajele și cu numele lor italienești.
Montalbano este un sicilian desăvârșit, încât pentru el fiecare indiciu se transformă într-un mesaj, eventual codificat, care trebuie decriptat simbol cu simbol, asemenea limbii arhaice pe care el însuși continuă -cu inflexiuni moderne, totuși- s-o vorbească.
Pur și simplu nu pot zice prea multe despre roman. Te ține în suspans atât de mult, încât dacă încerci să pui singur câteva idei cap la cap, devii și mai confuz. Până nu spune singur, protagonistul, întreaga poveste din spatele unei crime, te simți ca un telespectator care a uitat să dea drumul la sonor.
Probabil nu este cel mai tare roman polițist. Poate nu a fost laureat cu cel mai bun roman thriller, dar este o lectură antrenantă și plăcută.
Alte recenzii de la Andrea Camilleri:
