Comisarul Montalbano se dovedește a fi un sentimentalist în acest roman. Împrejurările în care este găsit datorită cazului, îl fac să pară mult mai puțin cu o brută, cum era înainte.
Din visul cu Livia este trezit de un telefon de la Catarella, care încearcă să-l anunțe de un tunisian îmbarcat pe un pescador italian din Mazara del Vallo, care a fost împușcat, dar cum transmiterea unor informații coerente nu este punctul lui forte, comisarul decide să închidă telefonul și să-l decupleze de la curent.
Mai târziu însă, se află la locul altei crime, într-un hotel, unde un bătrân din Vigata a fost înjunghiat în lift, iar înaintarea în anchetă îl face pe comisarul-șef Salvo Montalbano să bănuiască o oarecare legătură între cele două victime ucise cu violență.
Dovezile și intuiţiile sale îl duc către frumoasa Karima, o tunisiancă menajeră, ce oferă clienților și ,,servicii” suplimentare. Personajul se dovedește a fi legătura de care bănuia comisarul, femeia fiind mult mai implicată în cazuri decât credea el inițial.
Dar când Karima dispare fără urmă, fiul ei înfometat începe să fure pachețelele de prânz ale altor copii și ajunge în grija comisarului și a Liviei.
Cu toate astea, când investigația continuă, viața tânărului hoț de merinde este pusă în pericol pe măsură ce iese la lumină implicarea serviciilor secrete în afacere.
Hoțul de merinde este al treilea volum din serie și este încărcat cu acțiune și intrigi. Avem parte de personaje noi, dar și vechi, precum Livia și echipa comisarului Montalbano.
“Montalbano felt moved. This was real friendship, Sicilian friendship, the kind based on intuition, on what was left unsaid. With a true friend, one never needs to ask, because the other understands on his own accordingly.”
Spuneam despre protagonist că în această carte este foarte sentimentalist. Primește o veste care îi trezește amintiri din trecut, o veste ce ajunge să îl roadă până nu se eliberează. O eliberare care îl arată așa de sensibil și de vulnerabil, o imagine complet opusă celei de zbir care rezolvă cele mai enigmatice cazuri.
Același umor prezent și în volumul doi te face să râzi cu lacrimi sau să zâmbești larg la aluzii. Deja m-am atașat de serie atât de tare, încât citesc și citesc, ca la final să pot afla adevărul din spatele unei anchete. Un adevăr pe care numai Andrea Camilleri îl poate oferi.
Alte recenzii de la Andrea Camilleri:
