Dublă identitate este un thriller psihologic terifiant bazat pe vinovăţie. Un sentiment ce te înrobeşte până într-un punct în care îţi perturbă viaţa, amintirile şi viitorul. Culpabilitatea poate ucide. Se infiltrează până în miezul fiinţei tale şi îl macină cu o încăpăţânare constantă care te împinge şi te ţine la marginea prăpăstiei până când, înecat de întuneric, te laşi purtat de aripile eliberatoare ale căderii.
Mă simt de parcă ar trebui să spun ceva. Totuşi muţenia mea este liniştitoare, ca un cocon, sunt înfăşurată în propria tăcere. Ca întotdeauna. Aceasta este problema mea. mereu am fost tăcută, dacă nu cumva rezervată, iar acest lucru îl exasperează pe Angus de ani întregi. „La ce te gândeşti? Spune-mi! De ce trebuie să vorbesc numai eu?” Şi când spune asta, de obicei, ridic din umeri şi-i întorc spatele; pentru că, uneori, spui totul fără să spui nimic.
S.K. Tremayne mai întâi m-a înfiorat. Pur şi simplu, incipitul este îngrozitor de asemănător cu Shining de Stephen King. Dar nu asemănare brută de genul asemănării ca şi subiect sau naraţiune. Ci genul de asemănare sentimentală care îţi trimite fiori pe şira spinării şi te provoacă să recurgi la tot curajul avut pentru a pătrunde în miezul unei poveşti tulburătoare ci şi nivel psihic.
Sarah şi Angus trăiesc cel mai mare coşmar şi totodată cea mai mare dramă pe care o poate suferi un părinte. Acela de a-şi pierde copilul. Fărâmă din esenţa lor, din spiritul şi celulele lor. Pierderea unei extinderi a propriului suflet. Suferinţa este atroce. Ridicarea din oceanul deznădăjduinţei, al vinovăţiei şi al suferinţei presupune un efort enorm din partea celor doi părinţi.
Vreau un vis. Fiindcă realitatea a fost de rahat de la o vreme.
În acelaşi grup al durerii însă, nu este doar Sarah şi Angus, ci şi Kirstie. Geamăna rămasă în urmă, despărţită de moarte de sufletul său identic, de imaginea sa trasă la indigo, de prietena sa cea mai bună, partenera de joacă şi de farse. Deşi a trecut mai mult de un an de la tragicul accident, niciunuia nu i se atenuează din durere. Pe de o parte, neînţelegerile dintre Sarah şi Angus par de nerezolvat atâta vreme cât nu sunt dispuşi să comunice şi să împărtăşească tot ce-au pe suflet. Pe de altă parte, resentimentele, furia mocnită şi angoasele celor doi sunt aproape palpabile. Peste toate acestea adăugăm mari probleme financiare dar şi criza de identitate a geamănului rămas, pe umerii micuţi de doar şapte ani, stârnind confuzia de a nu-ţi şti propria persoană.
Când primesc drept moştenire Insula Torran, Sarah şi Angus văd asta drept ca o şansă la o nouă viaţă. Însă izolarea de pe insulă pare să accenteze angoasele, vinovăţia dar şi problemele emoţionale ale tuturor. Sarah începe să se îndoiască de faptul că şi-a diferenţiat corect cele două fete, picături de apă. Kirstie începe să se considere ca fiind Lydia, iar Sarah tinde să creadă că a înmormântat copilul greşit. Punem la socoteală şi comportamentul bizar a lui Kirstie care pare tot timpul că se joacă şi vorbeşte cu sora ei moartă. Accentuăm angoasa cu furia mocnită din ochii lui Angus dar şi de dorinţa lui tot mai mare de a-şi îneca amarul în băutură.
…în cele din urmă, ultimul copil iese pe uşă, încet, ezitant. O fetiţă fără prieteni. Care nu vorbeşte cu nimeni.
Fiica mea. Copil unic la părinţi. Cu micul ei rucsac trist. În uniforma ei sumbră. Vine spre mine şi-şi îngroapă capul în pântecele meu.
-Bună, tu, spun eu.
Îmi pun un braţ în jurul ei şi o conduc spre maşină.
-Hei. Cum a fost prima zi de şcoală?
Veselia mea este absurdă. Dar ce altceva pot să fac? Să fiu supărată şi cu gânduri de sinucidere? Să-i spun că totul este, într-adevăr, groaznic?
Personajele nu luptă doar cu fantoma copilului, respectiv a surorii moarte ci şi cu tăcerea din comportamentul unuia şi furia din ochii altuia. În cuplul Moorcroft nu este doar suferinţă ci şi vinovăţie, dar mai ales sunt adevăruri îngropate care ticăie precum ceasul unei bombe, fiind oricând posibil să arunce orice fărâmă de linişte în neant.
Informaţiile sunt aruncate precum o minge de ping-pong în timpul jocului. Niciodată nu reuşeşti să ţii ochii pe minge suficient cât să o vizualizezi între două lovituri. Pe de o parte tinzi să crezi că Lydia a devenit fantomă şi a venit să-şi bântuie familia, pe de altă parte tinzi să crezi că Kirstie suferă de o tulburare de personalitate. Faptele par să-ţi demonstreze că Sarah a fost incapabilă de a-şi recunoaşte copii, dar Angus vine cu informaţii care te tulbură şi pun faptele într-o altă lumină.
-Nu moartea mea este cea care este insuportabilă în cea mai mare măsură, ci moartea celor din jurul meu, filosofă Charles. Fiindcă îi iubesc. Şi o parte din mine moare odată cu ei. Aşadar, toată dragostea, dacă vreţi, este o formă de sinucidere.
Peste toată această confuzie rămâne cea mai vitale întrebări: Cum a murit Lydia? Sau să fi fost Kirstie cea îngropată, de fapt?
Năucitor. Aşa este Dublă identitate de S.K. Tremayne. Un thriller ce te ţine în suspans, se joacă cu sentimentele tale, cu propria ta perspectivă asupra evenimentelor până în finalul poveştii. Şi în ultima pagină, rămâi confuz şi cu senzaţia de pierdere a unei şanse, a unei familii, cu imposibilitatea de a mai putea repara ceva. Nici la începutul poveştii, dar nici în final.
Thrillerul devastator Dublă identitate este disponibil pe site-ul Editurii Rao şi în librăriile partenere.
Alte recenzii de la S.K. Tremayne:
