“Lumea se va duce naibii, a spus atunci, în ziua în care oamenii vor călători cu clasa întâi și literatura în vagonul de marfă.” (pag.459)
Sensibilă și prețioasă ca o mimoză, năzuroasă și pătimașă că o adolescentă, inspirația mi-a cerut, și de asta dată, convenitul tribut – emoția – înainte de a putea decanta impresiile adunate într – Un veac de sigurătate, respectiv câteva zile de Gabriel Garcia Marquez.
Și, chiar dacă realismul magic, nefiind slăbiciunea mea, nu m-a câștigat imediat, a reușit totuși să-mi stârnească un oftat nostalgic, atunci când, la capătul poveștii, după împlinirea profeticului veac, a venit momentul să spun la revedere clanului Buendia.
Destinul numeroasei familii, succedat în șapte generații, o colecție întreagă de impulsivi și pasionali, întreprinzători și energici, singuratici și sensibili, stă, paradoxal, cu cât se nasc și apar tot mai mulți membri, sub semnul subtil al unei singurătăți organice.
Un murmur abia perceptibil, un foșnet suav și un praf magic plutesc mereu deasupra cuplului Ursula și Jose Arcadio, intercaland între întemeierea satului Macondo, inovație, prosperitate, civilizație, progres, familie – numeroase întâmplări fantastice, ireale.
Un veac de singurătate, titlu care i-a adus prestigiu internațional și premiul Nobel (1982) lui Gabriel Garcia Marquez, imaginează destinul unei familii de temerari spanioli, care năzuind să cunoască minunile lumii, întemeiază satul Macondo într-un ținut necunoscut.
Fascinat de inovație, în care vede oglindite minunile lumii, Jose Arcadio Buendia își dedică mai toată viața promisiunilor șoptite de știință, ai căror vestitori sunt țiganii, și în mod special un grup anume.
Ursula Iguaran subliniază simplu, dar fățiș, că de când Melchiade i-a pătruns bărbatului său în minte, cu ademenirile sale de magie, el nu a mai fost niciodată la fel. Mai mult, bizarul Melchiade se va împleti, de aici, definitiv cu istoria familiei, până la ultimul membru și, de fapt, cu istoria întregului sat Macondo.
Știința desființează distanțele, lucrurile au viată( pentru a cărei trezire trebuie doar să ai în stăpânire cheia potrivită), dincolo de mlaștini și ape sunt minuni cât cuprinde, aparate magice și intampari fantastice.
Imaginația îndrăzneață a lui Jose Arcadio, care țintește totdeauna stăpânirea geniului naturii, a fost definitiv și iremediabil influențată; de aici, el își va construi viața în jurul acestor idei.
Își duce și copiii să vadă magneții, gheața, și atâtea alte minuni, multe dintre ele atât de noi, încât nu au încă nici nume.
Dar să nu carcotim gratis; de la o vreme, magia promisă de țigani începe să-și desfășoare farmecele. Apar confortul, civilizația, cochetăria, prosperitatea, familia Buendia, tot mai numeroasă, petrece de pomină și ospătează mulțimi de oameni, satul Macondo câștigă faimă și infuzie de străini.
Subjugat și îmbătat cu totul, clanul Buendia pare că a câștigat răsunător în lupta cu natura.
Și totuși…nimic nu este definitiv, nimic nu este al nostru, nimic nu este aici, pare să spună unul dintre mesajele cărții; tot ce adunăm, stăpânim, năzuim, simțim, se poate risipi ca praful în vânt, dacă cineva, sau ceva deține puterea de a le face să dispară.
Poate individul – venit și plecat din lume singur, la fel de singur și în fața marilor obsesii, frământări, tragedii, pasiuni, speranțe, disperări – să câștige în lupta cu natura, cu destinul? Și dacă poate, oare trebuie să o facă?
Citiți! Citiți Gabriel Garcia Marquez! Citiți Un veac de singurătate!
NOTĂ: 9 / 10









