„Mi-am apăsat buzele, cu toată bunăvoința lor, peste ale lui. De data asta aveam senzația pe care o ai când desfaci o smochină proaspătă și-i simți pulpa. Părea scăldată în soare și coaptă cât trebuie. Mai voiam.”
Iubirea are atâtea forme câte permisiuni îi oferim noi. Suferim din iubire neîmpărtășită, din iubire amețită de promisiuni, din iubire egoistă. Dar din toate aceste ipostaze mai mult sau mai puțin frumoase, ne tragem lecțiile de rigoare. Apoi vine valul cald al uitării. Timpul nu se oprește nici atunci când o bucățică din tine moare în brațele unui iubit sau a unei iubite care a putut trece peste lipsa ta. Oare de ce? Pentru că viața este ciclică. Circuitele sale au menirea de a ne învăța că nici măcar o durere acută nu te poate opri din existență.
La astfel de concluzii, mai mult sau mai puțin dorite, te duce cu gândul romanul „Pierduți în cartierul Spaniol” de Heddi Goodrich, tradus în 2019, la Editura Rao. Așa se face că scriitoarea se profilează într-un alter ego al personajului său Heddi (pronunțat în italiană drept Eddie), o studentă care învață într-un oraș italian de tradiție: Napoli. Acolo îl cunoaște pe Pietro, un tânăr ambițios, student la geologie. Întreaga acțiune are loc în anul 1990, iar Heddi se ambiționează să își dezvăluie habitudinea empatică de a iubi. Unde ar putea să facă asta mai bine decât în inima unui oraș italian de înaltă anvergură emoțională, așa precum este Napoli.
În linii mari, romanul înșiră evoluția relației acestora și conține inserțiuni din e-mailurile pe care le schimbă până în prezent, scrisori care conțin semnele unei despărțiri dificile. Probabil, intuiesc că autoarea a încercat să elucideze trăirile unor cupluri care cu greu se învață să treacă peste o despărțire dureroasă. Cu riscul de a mă repeta, romanul lui Goodrich este o lecție despre cum așezarea timpului salvează suflete. Lentoarea cărții, atmosfera neapolitană și fundalul romantic al acțiunii au conferit lecturii o aromă aparte. Da, cu siguranță, „Pierduți în cartierul Spaniol” nu este un roman care te-ar ține cu sufletul la gură. Este mai degrabă o analiză sinceră, intrinsecă a sentimentelor (ne)consumate, este un mic elogiu adus tăcerii care vine după despărțire, or noi, aceste ființe sociale dure, avem simțământul că orice rupere este definitivă, că plecarea unui om este exact ca și rătăcirea unui suflet.
Heddi Goodrich ne convinge despre contrariu, demonstrându-ne că, uneori, maturitatea nu aduce cu sine eliberare, ci dimpotrivă ne leagă și mai mult de toate cuvintele nerostite, de toate emoțiile păstrate sub tăcere și de toate clipele în care au fost făcute concesiuni inutile. Totuși, istoria lui Heddi și Pietro este și despre diferențele care ies la iveală într-un final. Se pare că orice relație are totuși în străfunduri un gram de raționament, iar jurămintele de fidelitate nu sunt neapărat o garanție a longevității.
Trebuie să recunosc că în unele pasaje am avut așteptări mari. Am sperat să văd finalul explicit al relației, să resimt acel gust amar al rupturii definitive. Dar, autoarea a decis că deschiderea unor astfel de paranteze ar putea destrăma acel șarm aparte al descrierilor sale. Cui i-ar plăcea această carte? Celor care pun accent pe atmosferă, pe emoții, dar nu au nevoie de schimbări bruște de situație sau de bruschețea unor evenimente dure. E o carte despre răbdare, trăiri și dezamăgiri, altfel spus despre fața umană a unor iubiri care ne schimbă fulminant.
Despre autor: Heddi Goodrich este scriitoare, profesor de limba engleză, redactor și traducător. Are o diplomă de licență de la Universitatea Orientale (similitudinea directă cu personajul narațiunii) și în prezent locuiește în Noua Zeelandă.





