Seria asta mi-a răsturnat teoria ca ASOIAF ar fi cea mai complexă scriere de ficțiune. E colosal ce a realizat Sanderson, mi-e greu să-mi imaginez că cineva ar reuși să o ecranizeze cu succes. Recenzia pentru primele două volume o găsiți aici.
Nu cred că am reușit să înțeleg toate implicațiile, nu cred că am reușit să fac toate conexiunile. Sunt sigura că la o recitire aș avea o altă perspectivă de a privi această lume, deoarece aș avea deja noțiunile de bază. Sunt sigura că legi altfel lucrurile și sunt multe laturi care mi-au scapăt deoarece nu înțelegeam foarte bine universul și cum funcționează.
Oathbringer m-a copleșit. Poate pentru că merge și pe trecutul personajului meu favorit. Poate și pentru că mi-l desființează, mi-l face bucăți, îl reduce la statut de nemernic și bestie pentru a mă face să înțeleg cât este de fapt de puternic și de cât de jos s-a ridicat. Sunt sigură că mulți au fost dezamăgiți de faptele tânărului Dalinar. Eu nu. I-am simțit cruzimea și remușcările, vina și regretul ascunse bine încă de la prima parte din serie. Și era într-adevăr un monstru, dar tocmai de aceea schimbarea e incredibilă și de admirat. Nu-i caut scuze, nu există scuze pentru faptele lui, dar oamenii nu-s niciodată perfecți, ci sortiți greșelii. Și important e cum s-a redresat și drumul pe care a ales să meargă odată ce și-a conștientizat eșecurile. Rămâne personajul meu de suflet din serie.
Sunt multe lucruri care se clarifică în Oathbringer, dar și altele care rămân încă la stadiu de frustrare și care încă ne testează răbdarea. Înțelegi mai bine ce sunt Cavalerii Radianți și Heralzii, afli chiar și ce i-a determinat să-și rupă jurămintele și să abandoneze lupta. Lumea nu este simplificată și nici explicată mai bine. Din contră, se complică, se lărgește și apar noi legături mult mai complexe, dezvăluiri care surprind și explică mai bine motivele din spatele acțiunilor unor personaje. Avem parte de două reveniri spectaculoase și neașteptate. Două personaje controversate și puternice care decid decisiv soarta bătăliei. Avem parte și de o nuntă chiar dacă nu primim invitație și meniu la ea.
Războiul bate la ușă. Dalinar ar fi trebuit să aibă deja Cavalerii Radianți în jurul lui, antrenați și determinați, ar fi trebuit să beneficieze de ajutorul Heralzilor, în schimb este singur, cu o mână de Radianți nepregătiți și cu o amenințare cu nouă umbre ce-i tulbură viziunile. Atotputernicul este mort, iar alianțele nu stau în picioare. Ceilalți nu au încredere în el, îl suspectează că vrea să-i cucerească, protecția pe care le-o promite îi sperie. Nu găsește modalitatea de a-i convinge că trebuie să se unească pentru a ține piept Pustiitorilor și Furtunii Eterne. Este un război pentru un teritoriu. Între primii locuitori și cei care i-au izgonit. Este repetarea răsturnată a unei încleștări demult trecute. Unii se trezesc, își regăsesc identitatea și rădăcinile și ies din starea de nepăsare, iar alții se rătăcesc, își pierd credința și sunt înșelați de Nefăcuți. Tărâmurile acestui univers se întrepătrund și ajungem în toate alături de eroii poveștii. Și le înțelegem mai bine conexiunea și modul în care interferează. Odium, zeul ce urmărește distrugerea, și sprenii lui mutanti sunt mult mai prezenți în poveste.
Dalinar își stabilește cartierul general în orașul-turn Urithiru de unde încearcă să ia legătura cu celelalte nouă orașe unde există Porți ale Jurământului pentru a crea alianțe și a-i convinge să deschidă aceste portaluri. Armatele Pustiitorilor asediază și ocupă orașe, amenințând cu distrugerea. Omenirea e la un pas de dispariție. Spre sfârșit, ritmul este nebun, iar soluțiile salvatoare par a se fi epuizat. Toți par condamnați la moarte. Nimic nu mai poate interveni în favoarea lor. Dar, Sanderson mai are câțiva ași în mânecă și îi scoate la momentul potrivit. Cred că nu mai e nevoie să vă spun cât de tare îmi doresc continuarea.
Alte recenzii de la Brandon Sanderson:
