Evanghelia după Isus Cristos, publicată în 1991 de José Saramago, este un roman construit prin reinterpretarea Noului Testament. Criticat de unii, printre care și de către Biserica Romano-Catolică, Saramago surprinde și deranjează prin viziunea sa șocantă asupra Bibliei și a Bisericii pe care nu ezită sa le critice. Conform Historia, a numit Biblia ca fiind un manual de rele moravuri. Curajul său merge până la a scrie că Isus își pierde virginitatea cu Maria Magdalena.
Intriga pornește de la masacrul copiilor din Betleem, ordonat de Irod din frica de a nu fi înlocuit pe tron de către Isus, care însă nu va fi găsit de soldați pentru a fi ucis. Tatăl lui, Iosif, află de masacru cu câteva ore înainte și se asigură că Isus și Maria, mama lui, sunt ascunși la loc sigur. Problema este însă că Iosif nu va salva și restul pruncilor de la moarte. Deși știa de masacru, nu a anunțat și restul părinților de asasinatul ce li se pregătește pentru a-și proteja copiii.
Iosif, făcându-se astfel vinovat, indirect, de uciderea pruncilor, va fi pedepsit de Dumnezeu prin niște vise groaznice, însă pedeapsa nu se va termina aici. După ce Iosif moare, ea va fi moștenită de fiu, Isus, care va avea un vis asemănător. Pentru a afla mai multe despre această vină moștenită de la tatăl lui, va cutreiera prin spațiul Noului Testament în găsirea unor răspunsuri. Se va duce prin Ierusalim, Magdala (unde o va cunoaște pe Maria Magdalena, cu care va trăi). Va sta o vreme îndelungată ca cioban la turma unui personaj foarte misterios numit Păstor. Să fie oare Dumnezeu? Satana? Un înger?
Ca și în Cain, unde Saramago reface evenimentele din Vechiul Testament, personajele acestui mare romancier portughez sunt construite într-un mod foarte uman. Autorul ia niște personaje grandioase din Scriptură, precum Isus, Iosif, Maria Fecioara (care, de fapt, nu e fecioară în versiunea lui Saramago, având destul de mulți copii), și le construiește cu greșeli, nervi, plânsete, îndoieli, răutăți, invidii și intrigi. Limbajul personajelor este comun, neavând nimic din solemnitatea Bibliei care este, de altfel, ironizată. Isus e ca orice alt copil, Maria nu e cu nimic diferită de orice altă femeie, Iosif are și el toanele lui ș.a.m.d. Scenele, deși biblice, sunt parcă din viața cotidiană a unei familii moderne, cu excepția că Saramago evidențiază foarte bine trăsăturile specifice acelor vremuri de acum 2000 de ani. E ca și cum ai vedea o icoană în care sfinții sunt îmbrăcați în blugi.
Fraza este, așa cum ne-am obișnuit, lungă, fără linie de dialog, replicile fiind urmate unele de altele imediat după virgulă, cu literă mare. Iată, de exemplu, o discuție între Dumnezeu și Isus (prima replică fiind a lui Isus, a doua a lui Dumnezeu):
Nu vreau această glorie, Dar eu vreau această putere.
La fel ca în Cain, citind această carte, mai ales secvența înâlnirii de pe mare dintre Dumnezeu, Diavol și Isus, am avut impresia puternică că totul nu este decât un mare rechizitoriu în care procurorul este naratorul, iar Dumnezeu principalul inculpat. Domnul este acuzat de răutate, sete de putere și glorie, de vărsare de sânge, de dorința de a domina, de lipsă de milă ș.a.m.d. Câteva pagini au fost umplute doar cu nume de martiri și oameni torturați de Inchiziție pentru gloria Domnului. Din nou, am avut impresia că citesc lista de victime dintr-un rechizitoriu.
Și mai șocant este însă portretul unui alt personaj-cheie, Satana. Pare chiar mai bun decât Dumnezeu și, desigur, mult mai simpatic datorită umanității sale. Spre exemplu, va propune la un moment dat Domnului să scutească omenirea de suferințele impuse în numele Lui. El însă, tipic pentru Dumnezeul din romanele lui Saramago, nu va accepta.
Căci Domnul nu este, aici, decât o putere lipsită de milă și de iubire, iar ca dovezi la dosar ni se aduc urmările Bisericii întemeiate de El: cruciade, inchiziții, torturi și crime.
Evident că este foarte multă ficțiune și că lucrurile nu trebuie înțelese ca făcând parte dintr-un documentar, ci simțite așa cum simți ficțiunea. Nu mi se pare sănătos ca acest roman să constituie pentru cineva un text edificator în privința religiei și a creștinismului, nu are astfel de pretenții. Mi se pare însă de admirat curajul lui Saramago și viziunea acestuia pe care reușește s-o transpună atât de bine pe hârtie. Cred că ar fi o mare pierdere ca, urmând criticile anumitor persoane sau instituții, cum ar fi Biserica, să interzicem libertatea unor astfel de concepții, de povești. Gândirea, și la asta îndeamnă romanul, nu poate fi niciodată periculoasă, evident, dacă se operează cu echilibru.
Citate și imagine reprezentativă din ediția: Evanghelia după Isus Cristos, José Saramago, trad. de Mioara Caragea, Iași, Polirom, 2012.
Alte recenzii de la José Saramago:
