Nuvela existențialistă scrisă de Sabato sub forma unei confesiuni are ca protagonist principal un pictor, Juan Pablo Castel, aflat în închisoare pentru că a ucis-o pe Maria, iubita sa. Fragmentată, halucinantă, cu un ritm ascendent al psihozei, mărturia lui Castel derulează într-un stil hipnotizant detaliile relației dintre cei doi parteneri. Dar faptele sunt foarte puține și succint prezentate, în prim-plan fiind pus psihicul criminalului. Nu e o pledoarie pentru nevinovăție sau iertare. Este o expunere care se vrea obiectivă, făcută pentru a testa capacitatea celorlalți de a-i înțelege psihoza. Nu e nimic plăcut în această poveste de dragoste, detaliile sunt îngrozitoare, toxicitatea atinge cote alarmante de la prima întâlnire, dar scrierea și modul de redare m-au captivat total și m-au dus cu gândul la stilul lui Dostoievski. Castel nu e un romantic incurabil, evenimentele nu sunt explozive, dar gândirea și trăirile pe care le experimentează sunt ieșite din comun (normal ar fi de fapt cuvântul corect).
Relația cu Maria se transformă într-o obsesie; Castel analizează fiecare gest și cuvânt al iubitei sale cu o logică nerezonabilă și patologică. Este tulburător modul în care acesta își percepe iubita, este nesănătos felul în care îi disecă fiecare mișcare. De la dragoste la prima vedere, Castel explică cum s-a transformat în hărțuitor, violator și criminal și ne oferă o călătorie în cele mai întunecate cotloane ale psihicului uman torturat de gelozie și suspiciune. Disperarea lui alunecă în absurd, este dramatizată într-un mod subiectiv și expusă ca având motive întemeiate, evidente doar pentru el.
Castel o cunoaște pe Maria la una dintre expozițiile sale, când are senzația că este singura care a înțeles cheia și semnificația unuia dintre tablourile sale. Ajunge să o urmărească, convins că această femeie este singurul om care îi înțelege arta, adevăratul sens și scop din spatele tablourilor sale și sufletul său pereche.
Neîncrederea și disprețul său față de întreaga rasă umană, din care este conștient că și el însuși face parte, se transpune în nesiguranța și gelozia pe care o dezvoltă în relația cu Maria. Deși nu are motive pentru a fi bănuitor, se agață cu frenetism și disperare de suspiciunile care-i încolțesc în minte și influențat de ele acționează sub presiunea momentului. Trăiește într-o realitate subiectivă, este predispus la explozii emoționale, extrem de sensibil la orice gest sau vorbă pe care le analizează printr-o lupă sucită.
În mărturisirea lui Castel, remușcarea lipsește cu desăvârșire. Pentru el crima comisă este îngrozitoare deoarece are semnificația unei sinucideri. Omorând-o pe Maria, singurul om care ar fi putut să-l înțeleagă, Castel se condamnă la singurătate, se îngroapă singur în propriul tunel. Portretul psihicului său este deprimant și depășește raționalul. Gândirea lui este paranoică; este un artist rebel, dar distructiv, nihilist, de o inteligență remarcabilă, care vede degradarea și nimicnicia realității umane, conștient de propria dedublare a conștiinței, de extremele între care gândirea și percepția lui alternează. Analizarea psihicului său instabil se face și cu ajutorul elementelor subconștiente și onirice. Nuvela are la bază fragmentarismul, absurdul și retrospecția.
Protagonistul nostru este o persoană contradictorie, depresivă, cu o conștiință lucidă a propriei sale valori, dar nesigur și influențabil. Este mânat de o posesivitate exclusivă, de orgoliu, vanitate și mândrie aflate într-o luptă continuă cu rușinea și vina. Caută o cale de salvare individuală prin explorarea realității totale din ambele perspective, atât obiectivă cât și subiectivă, explică relația dintre propriul eu și lume, dintre conștiință și realitate, dezbătând problematica răului metafizic. Diferența dintre percepția lui și realitate este evidentă datorită comportamentelor aberante. Încercarea lui de a ajunge la o comuniune perfectă prin orice mijloc în relația cu iubita sa degenerează în agresivitate sexuală și psihică și misoginism brutal. Realitatea percepută de simțurile sale este total diferită de realitatea imediată și este evidentă și din lipsa structurii lineare a poveștii, a apariției ambiguității și nesiguranței în ceea ce privește evenimentele trăite, a senzației de coșmar, de irealitate, toate conducând către dezintegrarea realității și atitudinea pesimistă din ce în ce mai accentuată. Puternica lui atitudine antiromantica este susținută de lipsa de încredere și de comunicare, de senzația de singurătate absolută.
Cred uneori că nimic nu are sens. Ne naștem în mijlocul durerilor pe o planetă minusculă, care fuge în neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem și pe alții să sufere, strigăm, murim, mor și vin alții pe lume pentru a reîncepe comedia fără rost. Să fie într–adevăr așa? Am început să reflectez la ideea asta a lipsei de sens. Să fie oare toată viața noastră o seamă de strigăte anonime într-un pustiu de aștri nepăsători?
Alte recenzii de la Ernesto Sabato:
