Îl recomand pe Sabato oricui și oricând pentru lirismul și profunzimea gândurilor sale, pentru amestecul de sacru și profan pe care-l găsești printre rânduri. Citindu-l, nu ți-ai imagina că a lucrat în Laboratorul Curie, pentru că modul în care își așterne gândurile n-are nicio legătură cu știința și materiile exacte. E fluid, e lin, e profund și abstract, este complet fascinat de psihicul uman, de bine și rău, de curat și machiavelic. Pentru el, arta și știința s-au contopit și e imposibil să fie disociate. Nevoia de absolut și scepticismul în ceea ce privește conflictul dintre progresul tehnologiei și bunăstarea umanității l-au urmărit până la finalul vieții.
Despre eroi și morminte face parte dintr-o trilogie alături de Tunelul și Abbandon Exterminatorul. Este o poveste tragică, o poveste despre decăderea și ruina unei familii pe fondul unei Argentine întunecate, decadente și în plină schimbare. Este despre oameni ce se îndrăgostesc pentru toată viața și oameni care oricâtă dragoste ar primi nu sunt în stare să ofere nimic înapoi. Sabato analizeaza răul și sursa lui. Ca să prindeți ideea de bază o să vă las mai jos rândurile cu care începe cartea:
Primele cercetări au arătat că vechiul Mirador care îi servea de dormitor, fusese închis cu cheia pe dinăuntru de către Alejandra însăşi. Apoi (deşi în mod logic nu se poate preciza la cît timp după aceea), şi-a ucis tatăl cu patru gloanţe trase dintr-un pistol de calibrul 32. La sfîrşit, stropise cu benzină şi dăduse foc.
Povestea este narată pe rând din trei puncte de vedere și are, implicit, trei puncte de interes. Prima este povestea de dragoste dintre Martin și Alejandra, în care primul este și narator. Personajele mi-au părut construite în antiteză. Pe cât de naiv, timid și îndrăgostit e Martin, pe atât de rebelă, egoistă și problematică este perechea lui. Băiatul face o adevărată obsesie pentru ea, iar gelozia îl destabilizează psihic. Alejandra în schimb este foarte detașată și concentrată pe alte probleme care mi-ar fi plăcut să fie aprofundate. Sunt evidente problemele ei psihice generate de traume din copilărie.
Partea a doua îi este dedicată lui Fernando Vidal, tatăl fetei, și investigațiilor și reflexiilor sale scrise într-un raport despre o conspirație a orbilor. Este partea maniacală și psihotică a poveștii. Fernando este întruchiparea răului nativ și cultivat cu grijă obsedantă. Este sigur că există o Sectă organizată a orbilor care îl vânează. Deși psihotic, recunoaște că este o canalie remarcabilă, un cercetător al Răului care pentru a face treabă bună n-are încotro și se afundă în toată mizeria și degradarea lumii.
Ultima parte îi aparține lui Bruno, scriitor și cunoștință a părinților fetei din copilărie și e partea cea mai echilibrată, care oferă cele mai multe explicații despre gesturile și acțiunile membrilor acestei familii bizare. La fel ca cei doi îndrăgostiți, și ceilalți doi naratori mi-au părut construiți diametral opus. Firea răutăcioasă, suspicioasă și egocentrică a lui Fernando față-n față cu empatia, boemia și răbdarea lui Bruno. Psihoza unuia explicată de analiza echilibrată și profundă a celui care a iubit-o toată viața pe femeia care i-a făcut celuilalt un copil.
Sabato explorează probleme filozofice și psihologice dificile, este frământat de întrebări existențiale și folosește ca fond multe evenimente ce au tulburat istoria Argentinei. O poveste în care este testată natura umană, în care se vorbește despre speranță, amărăciune și frustrări. Povestea unei familii care nu pare a aparține existenței brutale a lumii, ce trăiește în bula ei, din ce în ce mai săracă, dar incapabilă a întreprinde ceva, lipsită de orientare materială, izolată de clasa ei, dar și de restul rudelor mai îndepărtate, stârnind comentarii ironice, dar și curiozitate, pierdută în haosul instalat în oraș, un oraș aflat în schimbare, dur și crud, mercantilizat, în care realitatea se risipește ca ceața. O ceață ce ia forme ciudate și ireale: un bătrân nemuritor, dar paralitic, un unchi nebun și un clarinet, o indiancă surdă și mută la toate, o mătușă cu o poveste incredibilă legată de o țeastă umană, o mamă visătoare și diafană ce trăiește din amintiri.
O succesiune nesfârșită de dezastre și stropi de fericire din care plutind se pregătesc să-și facă ieșirea din scenă un șir fantomatic de aristocrați modești, generoși și incapabili de refuz; un simbol al unei epoci pe cale de dispariție, reprezentată de doi urmași bolnavi, egoiști și degradați. O lume paranoică și pasională ce dezvăluie pagini de istorie și cultură argentiniană în timp ce urmărește viața ultimului descendent al unei familii importante și de viță nobilă ajunsă la capăt de existență.
Alte recenzii de la Ernesto Sabato:
