Câte căsnicii sunt cu adevărat fericite? Câți trăiesc cu soții doar din simțul datoriei, uitând de propriile vise și dorințe? Câți sunt dispuși să renunțe la comoditate sau statut, sau deprinderi, pentru a deveni independenți sau personalități?
Găsind un milion de scuze pentru propriile eșecuri, ne trezim bătrâni și mediocri, triști și uscați ca frunzele de toamnă. Așa s-a trezit eroul nostru, la 65 de ani, plin de regrete și „este prea târziu, am pierdut-o ca un prost”! Frica are o latură neobișnuită, pe unii îi înaripează, pe alții însă îi împotmolește și mai mult.
Aflându-se în compania nurorii sale, care de curând a fost lăsată de soț, el încearcă să o convingă că nu este totul pierdut! Dialogul dintre cei doi este atât de viu și natural, încât nu mi-am dat seama că au trecut 2 ore și am terminat cartea.
Personajele evoluează, vedem o descriere scurtă însă plină de sens, o proză care se cere pe raftul fiecărui cititor! Nici nu ne dăm seama ce secrete pot ascunde 2 ochi triști, un om veșnic crispat și nemulțumit. Jinică (vin, așa îl dezmierd eu), jinică bună, un șemineu aprins, un om care e pe aceeași undă cu tine și, vrei nu vrei, povestind durerea adunată în timp, începi să înțelegi că, în pofida faptului că poți răni sentimentele cuiva, adevărul este necesar de a fi scos la iveală, să poți respira, măcar și câteva ore.
Câteva ore, sub același acoperiș, 2 inimi frânte au găsit înțelegere și refugiul mult dorit.
