Sănătatea mintală este un domeniu foarte sensibil, în contextul ultimelor decenii, când am devenit victime benevole ale tehnologiilor digitale. Convinși de supremația noastră, refuzăm să vedem pericolele care ne pasc de dincolo de ecranele albastre, dar ele sunt și despre ele trebuie să știm măcar pentru a ne proteja eficient și a diminua riscurile. Până nu demult evitam cărțile care abordau subiectul bolilor de ordin psihic, deoarece mi se păreau prea dure și prea încărcate emoțional. Cred că îmi era efectiv frică de ele, dar iată că maturitatea vine odată cu ieșirea din zona de confort, fapt pentru care am decis să includ pe raftul experiențelor mele de cititor și acest gen scriitoricesc.
O carte care efectiv m-a pus pe gânduri este „Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei” de Arnhild Lauveng, apărută în colecția PPT a editurii Trei, în traducerea din norvegiană a Ioanei-Gabriela Nan. Se spune că de schizofrenie suferă cam 1% din populația întregii lumi, o cifră, zic eu, covârșitoare, mai ales într-o lume care vinde la greu cursuri de mental health, de fericire și de împlinire a sinelui. Arnhild Lauveng este o femeie care s-a tratat de schizofrenie. Sună imposibil? S-ar putea, dar în acest jurnal, ea explică pe larg care sunt provocările zilnice ale unei persoane cu un diagnostic psihiatric.
În momentul când aceasta pășește în lumea pubertății, începe să audă voci. Par a fi inofensive, dar se dovedesc a fi cel mai mare rău din viața ei, condamnând-o la câțiva ani buni de izolare, automutilare și agresivitate. În paginile acestei cărți veți descoperi o fată speriată, o fată care nu înțelege de ce sistemul medical nu o ajută, de ce este lăsată unu la unu cu un diagnostic – etichetă și de ce i se refuză drepturile. De facto, avem un monolog care abordează condiția umană, care reflectă asupra problemelor cu care se ciocnesc persoanele care se îmbolnăvesc de maladii psihiatrice. Și da, dacă tehnic acestea sunt tratate, din nefericire latura morală are de suferit, deoarece li se anulează condiția umană, transformându-i în niște prizonieri forțați să se adapteze unei lumi agresive.
Autoarea reușește să ne transmită un mesaj important: boala nu mă face neom. Deci, suntem puși în fața unei dileme: cum să-i ajutăm pe cei care se luptă între realitate și ficțiune, între fantasme și frici. E oare nevoie de a schimba regimul medical? E suficient doar să primească medicație sau este nevoie de mai mult. În cazul lui Arnhild Lauveng soluția a venit doar în momentul când a primit ajutorul corespunzător, când i s-au acceptat și validat necesitățile, astfel încât să-și recâștige încrederea în propriile forțe.
Trebuie să recunosc că a fost o lectură dificilă sub aspect emoțional. Este greu să înțelegi suferințele unei persoane închise în spital, a cărei legătură cu lumea reală este afectată de o minte care nu distinge între iluzie și adevăr. Totuși, este un volum pe care l-aș trece în categoria de must read, deoarece stimulează empatia, înțelegerea și compasiunea, or noi, ceilalți, avem datoria morală de a oferi un umăr de sprijin celor cărora natura le joacă feste. Această carte se va potrivi perfect pentru persoanele care își doresc nu doar să cunoască subiectele medicale prin intermediul cifrelor statistice reci, dar mai ales prin mărturiile victimelor, care au simțit pe propria piele efectele maladiilor psihiatrice care ne lovesc în plin.
Alte recenzii de la Arnhild Lauveng:
