Mă gândeam să vorbim despre Grace. Dar ar fi practic imposibil să purtam o conversație sau un monolog cât de cât fluent având în vedere că nici unul dintre noi n-o cunoaște pe Grace. Am putea să ne-o imaginăm pe Grace, dar eu sigur n-am și probabil nici voi n-aveți calități extrasenzoriale care să implice ghicitul în cafea, prezicerea viitorului sau datul în bobi. Așa că cel mai bine ar fi să vorbim despre David. Poate vorbind despre el o să înțelegem unii dintre noi, pentru că toți chiar ar fi imposibil, cu ce se mănâncă și care-i treaba cu prezicerea sau prevestirea lucrurilor care nu s-au întâmplat încă, dar care se încăpățânează să te mâne de la spate și să-ți schimbe destinul. Sau poate nu, poate că nu asta e important, dar poate reușim să găsim ceva răspunsuri la câteva întrebări existențiale.
Și sinceră să fiu, chiar dacă citind cartea nu m-am specializat deloc în preziceri și citiri mistice ale viitorului, am ajuns la concluzia că dacă mai mulți dintre noi am fi ca David, nu ca abilități ieșite din comun, ci ca mentalitate și bun-simț, lumea asta ar fi un loc mult mai bun și omenirea în general ar avea mult mai puține probleme la capitolul decență, discreție sau umanitate. Din păcate, David e doar un personaj de carte, și am putea vorbi DESPRE GRACE, dar doar dacă vrem să o vedem prin ochii lui David. E foarte adevărat că David n-a avut destul curaj să stea să o cunoască, dar are suficientă inimă ca să o viseze. E adevărat că David s-a comportat ca un laș și-a dat bir cu fugiții la primul semn de ploaie, dar niciunul dintre noi nu e perfect și nimeni nu l-a acuzat mai tare decât a făcut-o singur timp de un sfert de veac. Iar fiecare gând și acțiune a lui este guvernată de zeița, steaua, idealul vieții lui, de neatins într-adevăr așa cum este orice ideal, GRACE. Grace e la fel de invizibilă și absentă, și totuși omniscientă și omniprezentă cum e un D-zeu. David își trăiește viața pentru ea, sperând pentru ea. Trăiește pentru a putea rosti întrebarea care-i macină existența și gândurile de 25 de ani: Este oare în viață? Trăiește fiica mea?? David trăiește pentru un răspuns. Unul simplu, dar care atârnă greu.
Sunt o tipă sceptică și afurisită cum am simțit că m-a descris una dintre ultimele cărți citite. Nu înghit multe chestii roz bonbon și nu accept prea multe dulcegării, romantismul siropos nu face parte dintre preocupările mele, și probabil ideea cărții m-ar fi revoltat total, dar modul în care este scrisă mi-a închis gura și mi-a sensibilizat papilele lacrimogene. Nu într-atât cât să se activeze, dar cât să freamăte un pic și e mare lucru având în vedere că vorbim despre o carte destul de statică și contemplativă în mare parte.
David nu e un tip sociabil, popular cu atât mai puțin, poate pasional, dar doar în domenii și arii care-i incită interesul, cum ar fi hidrologia sau meteorologia, chestii neinteresante de altfel pentru neavizați ca mine, dar captivante când ne raportăm la un lucru fizic și perfect în simplitatea lui: un fulg de nea, de exemplu. Milioane de cristale, toate urmând același model, dar fiecare dispuse într-un mod unic și fiecare, luat în parte, la fel de perfect ca celălalt care va dispărea imediat ce-ai clipit.
Dar nu vorbim despre fulgi de nea și perfecțiune, vorbim despre imperfecțiunea naturii umane, vorbim despre greșeli și frici, vorbim despre timp imposibil de recuperat, ajungem de la un fulg de nea și de la o picătură de ploaie, după altă picătură de ploaie să ne punem întrebări despre moralitate și umanitate: Ce e viața? Ce e moartea? Ce înseamnă destin și cât de implacabil e? Ce e omul și cât poate să schimbe? Și chiar e în stare să schimbe ceva sau totul e o iluzie? Pentru ce merită să trăiești, cât înseamnă destul și există o limită agreată a rezistenței umane?
L-am adorat pe David cu tot cu lașitatea și pasivitatea lui. I-am adorat modul discret și totuși pasional de a-și trăi viața. M-au dat peste cap frământările lui și modul în care a încercat să-și domine lașitatea și să-și repare greșelile. Și la final m-am bucurat pentru reușita lui, m-am bucurat că n-a renunțat și și-a învins fricile și a beneficiat de o a doua șansă. Pentru că până la urmă niciodată nu e prea târziu, iar pentru a-ți dovedi dragostea și suportul nu ai nevoie neapărat de o viață, ci o poți dovedi în câteva minute.
Mi-a plăcut picătura de realism magic care a dat sens poveștii, dar a și invitat la meditație și reflecție. Iar modul în care se leagă relațiile în această carte este total neașteptat și totuși atât de firesc și inexplicabil ca în viață. Prietenii ivite acolo unde nu te-ai fi așteptat vreodată, oameni care reușesc să treacă peste ură și nevoia de a plăti polițe vechi și să se comporte așa cum ar fi firesc s-o facă niște ființe raționale pentru care trecutul a rămas mult în spate și vechile ranchiune nu mai au rost și ar fi doar altă pierdere de timp.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Anthony Doerr:
