Trepidantul stil literar al scriitorului finlandez Antti Tuomainen îmbină bezna și lumina într-un ”noir” încă neermetizat, liber și șfichiuitor, sărutat de un andante cotrpitor, fără a emite verdicte.
”Sumbru ca sufletul meu” este un roman al solitudinii și al zvârcoliri lăuntrice, un fel de contorsionat strigăt al suferinței care a fost închis într-un prăfuit borcan cu formol.
Aleksi Kivi, personajul orincipal al cărții, își pierde mama pe când avea doar treisprezece ani. Două decenii mai târziu el se află în căutarea făptașului, al celui vinovat de moartea mamei sale.
De aici începe purgatoriul existențial trăit de personajul principal sau poate că această și-a făcut simțită prezența încă din prima clipă a decesului mamei sale.
Cartea aceasta este despre durerea solitudinii sau despre solitudinea durerii, cuibărită în sufletul unui om singur, prins într-un vuiet de contradicții lăuntrice și îngenuncheri.
Nimic nu este mai sfâșietor decât durerea care mocnește neîncetat în om, remodelându-i întregul fel de a fi, aproape ca o pedepsire, ca o penitență născută subit în anticamera propriului destin, când singura ta vină pe care reușești să o conștientizezi este faptul că nu te-ai născut în locul potrivit.
” Sumbru” este cuvântul cheie, cel care parfumează această carte cu înegurarea unor trăiri care nu sunt în totalitate tenebrice, ba dimpotrivă, chiar și suferința ajunge la un moment dat, din pricina nesățiosului capriciu sau doar a purei întâmplări, să fie doar un truism bine înrădăcinat în glodurosul teren al existenței umane.
Lectură plăcută!





